Mircea Micu - Povestiri despre monahul Trifon

I

Trifon ieşit în curtea schitului, dimineaţa pe ger, lua toporul în mâini, potrivind lemnele, cap la cap, butuc peste butuc, plesnindu-l pe cel de deasupra cu o lovitură grea şi puternică, icnind din toata fiinţa, un fel de "îîh!" prelung şi eliberator. 

Eu şi prietenul meu, oraşeni mult slăbiţi de smog şi nopţi nedormite, ne apropiam dimineaţa de grămada ciopârţită şi ne miram foarte. Încercam să scoatem securea din buza butucului unde a fost înfipta. Era imposibil. Nu ceda nici una nici altul. Butucul avea vre-o 30 de kilograme. Blazaţi şi molateci renunţăm. 

Zece minute mai târziu, Trifon, ivit ca din întâmplare, împiedicându-se de butucul în cauza a pus mâna pe topor şi ridicându-l deasupra capului, odată cu buturuga, l-a repezit la pământ, făcând praf şi pulbere ciotul încăpăţânat şi intangibil.

Îl priveam de departe şi, în cinstea forţei lui, deşertam o sticlă de vin îmbuteliat la Bucureşti, dar cu etichetă de "Valea Călugărească".

II

 Trifon, monahul vieţuind la Schitul de Fum, însinguratul şi fericitul, cel căruia sticleţii i se aşează pe creştetul încărunţit şi cele două vulpi domesticite i se gudură la picioare ca nişte javre flenduroase, m-a făcut să asist la o scenă absolut incredibilă. 

De ani de zile, în zmeurişul care se întinde deasupra luminişului adăpostind schitul, zmeuriş împrejmuit cu bârne simple de brad, o familie de urşi împărţesc şi se îndulcesc pe săturate de cum dă ochiul roşu al fructului parfumat. Acolo îşi aduc puii şi-i învaţă să fugă şi să se ridice în două labe şi să miroasă primejdia din aer. Vin dimineaţa printr-o strungă anume lăsată şi pleacă în amurg, pierzânu-se în fumul ocrotitor al pădurii ce le găzduieşte bîrlogul. S-au obişnuit atât de mult cu Trifon şi cu mirosul său, încât îl tratează ca pe unul de-al lor.

Din turla schitului am putut să văd într-o dimineaţă de toamnă cum schimnicul bărbos şi blând, după ce s-a tăvălit prin iarbă să-i mai piară mirosul de om şi după ce şi-a luat într-un coş doi faguri aurii de miere, a intrat hotărât şi fără grijă în perimetrul zmeurişului. S-a apropiat de familia ce dormita la soare şi-a aşezat pe pajişte fagurii miraculoşi.

Spre mirarea mea, cei doi ursuleţi bruni şi creţi, caraghioşi şi neîndemânatici, s-au apropiat în salturi mari. Şi în timp ce, ridicaţi pe picioarele din spate, duceau la gură hrana lor preferată, Trifon le mângâia blănile lucioase ca şi cum ar fi mângâiat două pisici uriaşe. Părinţii impasibili şi gravi, asistau la acest spectacol cu o indiferenţă ce ma umplea de uimire. Am vrut să văd mai bine scena şi m-am mişcat brusc, aplecându-ma în afară pe ferestruica îngustă. Nu ştiu dacă zvonul abia auzit al clopotului atins din nebăgare de seamă, sau mirosul de om străin i-a avertizat. Oricum, în clipa imediat următoare mişcării mele, cei doi pui proşti şi jucăuşi au ţîşnit spre părinţi, după care au dispărut cu toţii în adâncul pădurii. Trifon s-a răsucit şi a privit spre fierăstruica turlei, făcându-mi cu degetul în semn de mustrare.

Fragmente din cartea Intamplari cu scriitori si alte naluciri!, aparuta la editura Sport-Turism in 1985 in colectia Cartea de vacanta!