Meloman pentru o zi (20)

Andreea Bocelli si Mary J. Blige - What child is this

Rubrica melomanilor este gazduita saptamanal de Sorin!

Doua citate un singur autor - pr. Arsenie Boca

• Este de neinchipuit de mare nepotrivire intre ce cer oamenii de la Dumnezeu si intre ce cere Dumnezeu oamenilor.

• Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.


 sursa foto
Daca aveti timp cititi si marturia doamnei Aspazia Otel - Petrescu pe care o veti gasi la sursa.

Doua citate un singur autor - Savatie Bastovoi

Pentru ca azi in calendarul ortodox il praznuim pe Sf. Savatie, am ales sa va redau cateva din cuvintele pr. Savatie Bastovoi. 

- Cea mai mare problemă a tinerilor români este dezorientarea. Nu ştiu încotro s-o apuce. N-au tărie, sunt ca florile care nu se prind. Acest fapt se dato­rea­ză mai întâi de toate politicii mondiale de han­dicapatizare a tinereţii. În Imperiul Roman, tânărul era matur la 21 de ani şi, prin urmare, apt pentru a sluji cetatea. Acum, tânărul învaţă până la 35, 40 de ani, când îşi ia doctoratele şi termină cu bur­sele în străinătate, adică e un învă­ţă­cel care tremură după note, în loc să zidească ceva. Între timp, face toate pă­catele posibile şi-şi pierde credinţa în dragoste. Când îşi dă sea­ma că nu mai este tânăr şi că nu a împlinit nimic vred­nic în viaţă, vrea să întemeieze o familie, dar e nemulţumit de alegerile ce-i stau la îndemână, pentru că are de ales din­tr-o lume ca el. Şi aşa, viaţa se trans­formă într-un nesfârşit cerc al lui “ce să fac?”. Numai iubirea ne poate scoa­te din această încurcătură, iubi­rea care este jertfă şi iertare.

Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului.   

 Amin!  

La Multi Ani parinte!

 

Patriarhul Pavle al Serbiei

Mărturia Părintelui Luka Hovakovici - intendentul patriarhului

Este greu să vorbeşti despre slujirea mea la Patriarhul Pavle fără să sune că mă laud. Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui, nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie. Oricum era un om foarte simplu, oricine putea să-l vadă mergând prin Belgrad sau mergând cu tramvaiul. 

Cel care mergea cu el devenea indignat: Preafericite, aveţi o maşină! Însă oricând era posibil, el folosea transportul public.

Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun , doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.

Aşa a trăit mulţi ani, şi eram uimiţi cum putea să se mişte şi cum organismul lui putea suporta să nu mănânce aproape nimic. Dar era clar că era un om al lui Dumnezeu, trăgându-şi puterea, duhul voios şi înţelegerea oamenilor din Sfânta Liturghie.

El înţelegea pe toţi perfect, de la micii copii de pe stradă care veneau şi-l trăgeau de mânecă până la preşedinţii diferitelor naţiuni.

Îşi dedica mult timp consilierii. O zi de lucru a patriarhului era aşa: Liturghie, ceai, şi apoi primirea vizitatorilor. El era un călugăr, însă nu avea o viaţă monahală reclusă: nu se închidea niciodată, ci căuta să ajungă la toţi, să-i primească pe toţi care veneau la el. Voia ca oamenii să vină şi să vorbească cu el. Pe unii doar îi asculta, altora le dădea sfaturi.

După slujba de seară, primea diferite credincioase, care veneau să-i ceară sfat. Unele femei îi arătau că aveau contacte cu lumea cerească. Una dintre ele a spus că a avut o vedenie cu Sfânta Parascheva (de la Iaşi) şi i-a spus ceva special. Patriarhul i-a răspuns: „Nu ştiu ce să-ţi spun. Sunt patriarh însă mie nu mi s-a arătat”. Patriarhul a dat de înţeles că niciun om nu trebuie să se socotească vrednic de asemenea vedenii, ci să se comporte ca o persoană normală.

Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat doar în ziua înmormântării sale.

Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului şi alţi 600.000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. 

Timpul va vorbi că a fost un om extraordinar pentru vremea sa. Vom vedea ce se va întâmpla în viitor. Sperăm că Domnul îl va face sfânt, însă e prea devreme să vorbim despre asta. Deocamdată observăm atent ce se întâmplă la mormântul lui. Deja multe vindecări au avut loc aici.

sursa 

Crucea de la Tartaria

În spațiul protodac, crucea a fost atestată în perioda paleoliticului, răspândită în epipaleolitic și neolitic. O găsim inscripționată pe tăblița circulară descoperită la Tărtăria. 

crucea cu raze de la Argedava

Până la ora actuală, la Tărtăria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea 

cu raze. Interpretările care s-au dat simbolurilor de pe plăcuțele de la Tărtăria sunt multiple, mulți sugerând că nu pot fi puse în corelare cu simbolurile sumeriene, care aveau să apară o mie de ani mai târziu. Conform scrierii sumeriene, pe plăcuțele ritualice de la Tărtăria apar zeul Su (pronunție Saue), reprezentat de simbolul „H” – scărița – și zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”. Este pentru prima dată în istorie când apar ambele simboluri religioase. Și, poate nu întâmplător, Tărtăria se află la poalele Munților ȘuReAnu.

Trei ipostaze ale divinității solare primordiale stau regăsite în cultul de la Tărtăria: religia egipteană și în religia mesopotamiană.

Pe icoanele de sticlă, meșterii populari îi înfățișează pe Sfinții Constantin și Elena între Sfântă Cruce cu raze.

Pe crucile din secolul trecut, din cimitirul din Argedava, crucea cu raze simboliza Învierea. La creștinii ortodocși, crucea cu raze în centrul ei este semnul Învierii, e crucea dătătoare de viață.

În Acatistul Sfintei Cruci, la Icosul 2, împărăteasa Elena i-a adus acest minunat și încărcat de semnificații cânt de slavă. Ne amintește de vechimea și importanța religioasă a simbolurilor „H” și crucea cu raze, „odor veselitor al Cuvântului”:

”Bucură-te, semnul adevăratei bucurii

Bucură-te, izbăvirea vechiului blestem

Bucură-te, comoară, pentru zavistie în pământ ascunsă

Bucură-te, cea ce Te-ai arătat cu stele închipuită

Bucură-te, Cinstită Cruce cu împătrite raze în chipul focului

Bucură-te, scară pe înălțime rezemată, mai înainte arătată („H”).

Sursa articol aici 

Sa aveti o zi binecuvantata!

În spațiul protodac, crucea a fost atestată în perioda paleoliticului, răspândită în epipaleolitic și neolitic. O găsim inscripționată pe tăblița circulară descoperită la Tărtăria. Până la ora actuală, la Tărtăria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Interpretările care s-au dat simbolurilor de pe plăcuțele de la Tărtăria sunt multiple, mulți sugerând că nu pot fi puse în corelare cu simbolurile sumeriene, care aveau să apară o mie de ani mai târziu. Conform scrierii sumeriene, pe plăcuțele ritualice de la Tărtăria apar zeul Su (pronunție Saue), reprezentat de simbolul „H” – scărița – și zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”. Este pentru prima dată în istorie când apar ambele simboluri religioase. Și, poate nu întâmplător, Tărtăria se află la poalele Munților ȘuReAnu.
Trei ipostaze ale divinității solare primordiale stau regăsite în cultul de la Tărtăria: religia egipteană și în religia mesopotamiană.
Pe icoanele de sticlă, meșterii populari îi înfățișează pe Sfinții Constantin și Elena între Sfântă Cruce cu raze.
Pe crucile din secolul trecut, din cimitirul din Argedava, crucea cu raze simboliza Învierea. La creștinii ortodocși, crucea cu raze în centrul ei este semnul Învierii, e crucea dătătoare de viață.
- See more at: http://mesagerulneamt.ro/sfanta-cruce-semnul-sacru-al-dacilor/#sthash.59F8YKAl.dpuf

Fratele cel Mare - II

“Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare.. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
“Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună.. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

sursa: http://obiectivortodox.wordpress.com/

Fratele cel Mare - I

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat... Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. 

 

“Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut... Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului. Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. 

 sursa foto: http://obiectivortodox.wordpress.com/

Savatie Bastovoi - Cuvinte pentru suflet

Decalogul lui Savatie Bastovoi

1. Să nu uiţi că trebuie să mori

Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă. 

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti

Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic. 

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar

Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată. 

4. Să nu crezi răul

De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună. 

5. Să nu te crezi pierdut

Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”. 

6. Să nu te crezi sfânt 

Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea. 

7. Să nu te pui chezaş

De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem. 

8. Să nu te răzbuni de două ori 

Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi. 

9. Să nu învingi cu orice preţ

Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”. 

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui

Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos.  Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar niciodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea. 

Asteptandu-l pe Mos Nicolae!

Una din legendele Sfantului Nicolae ne spune ca acesta ar fi plecat cu Sfantul Ioan Cassian la intalnirea cu Dumnezeu. Mergand ei pe cale, dintr-o data in dreptul lor s-a ivit o caruta a unui amarat. Fiind grabiti spre intalnirea cu Dumnezeu, Sfantul Ioan Cassian i-a spus Sfantului Nicolae:
- Parinte Nicolae, n-avem vreme de stat, trebuie sa ne grabim, sa alergam, ca ne asteapta Dumnezeu.
Sfantul Nicolae si-a suflecat manecile si a zis:
- Du-te tu inainte, Ioane! Te voi ajunge si eu din urma.
S-a asezat la marginea drumului, s-a osarduit impreuna cu oamenii si, in sudoarea fruntii lui, murdarindu-se tot, din cap pana-n picioare - caci era noroiul mare la marginea drumului - au ridicat caruta, au pus-o pe drum, s-a sters repede de noroi si a plecat grabit sa se intalneasca cu Dumnezeu si sa-si ceara iertare pentru intarziere. Dumnezeu intre timp, vorbea cu Sfantul Ioan Cassian. Sfantul Nicolae, apropiindu-Se de Dumnezeu, a zis:
- Doamne, iarta-ma ca am intarziat. Iarta-ma ca sunt murdar.
Mantuitorul ii raspunde:
- Nicolae, erai aici dinainte de a fi aici. Pe cand ajutai la caruta aceea de la marginea drumului, tu erai deja la intalnirea cu Mine.

Sa-l asteptam si noi pe Mos Nicolae, daruind!

Viata in imagini 46 - Rasarit la Athos

 

Viata in imagini a inceput la Costin Comba.
Sursa foto: net

Acoperamantul Maicii Domnului

Anul trecut, la 1 octombrie pomeneam, pentru prima data pe acest blog, despre aceasta sarbatoare, cunoscuta si serbata si in Romania: Acoperamantul Maicii Domnului. 

Descriam un mic istoric al acestei sarbatori si faceam cateva referiri la pasaje deosebite din Acatistul Sf. Acoperamant al Maicii Domnului, pasaje ce dau speranta oricarui suflet necajit si incalzesc orice inima trista.

Pentru cine doreste sa citeasca, e de ajuns un simplu clic: aici

Pentru mine este si va ramine mereu o sarbatoare aparte, pe care o serbez cu mare drag. Astazi voi impartasi cu voi aceasta bucurie prin cateva cantari bisericesti.

In primele doua  cantari ii veti auzi pe parintii de la Manastirea Putna.

Va multumesc pentru vizita si comentarii! Doamne ajuta! 
O saptamana binecuvantata tuturor!

Din cugetarile lui Petre Ţuţea 1

  

Nu pot evita neplacerile batranetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m-­a tinut pana aproape la nouazeci de ani. Insa batranii au o supapa foarte inteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Cand ma gandesc la suferintele batranetii, imi dau seama ca in natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Dedicata tuturor celor care au cautat Adevarul si l-au gasit!

Un verset pe saptamana

Iata versetul pregatit pentru aceasta saptamana:

 Evanghelia Sf. Ap. si Ev Luca Cap. 13 v. 21 - Biblia Mitropolitului Bartolomeu Anania 

" (Imparatia Cerurilor) Asemenea este aluatului pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s'a dospit toată."

Va doresc o saptamana binecuvantata!

Un verset pe saptamana

Bine v-am regasit la cea de-a 3-a editie!
Pentru saptamana 19 - 25 august am ales din Evanghelia Sf. Apostol si Evanghelist Luca de la cap. 21, versetul 33:

Va doresc o saptamana binecuvantata!

Ce linistiti sunt pasii Tai

Ce liniştiţi sunt paşii Tăi în mine când coboară
şi pe-a iubirii mii de căi fiinţa-mi înconjoară!...
Ca mersul stelelor pe cer, ca răsăritul lunii,
ca luntrea gândului, năier, pe apa rugăciunii,

ca izvorârea din afund a stropilor spre unde,
ca taina harului profund când duhul mi-l pătrunde,
ca rouă cerului senin pe iarba aplecată,
ca seara ce-nfăşoară lin pădurea nemişcată,

ca şoapta dulcii adieri prin spicele-nflorite,
ca pacea marilor tăceri pe culmile-nsorite,
ca zvonul paşnicei cântări din sânul primăverii,
ca sfintele înfiorări din noaptea Învierii...

Ca a iubirii dulci văpăi spre-a inimii comoară...
— Ce liniştiţi sunt paşii Tăi în mine când coboară!... 

(versuri de Traian Dorz, canta Alin Buliga - Katharsis)

Seara placuta tuturor!

Cu multumiri lui Gi !