O poezie pe zi

Cozonacul, mămăliga şi plugarul

Nu mai spun prin ce ‘ntâmplare, -
Într’un lan de grâu cu mac,
Se’ntâlniră pe carare
Mămăliga de la ţară cu boerul cozonac.
Nici nu mai arat anume
Ce necaz putea să frigă
Pe boerul zis pe nume,
Care, mândru ca un Rigă,
Avea drept sau nu să-şi bată
Joc de-o biată
Mămăligă:

- Uite ce neruşinare fără margini! Ptiu, la dracul! -
Zise, ţantoş, cozonacul, -
Mămăliga mea umilă, tu mă faci să-ţi plâng de milă!
Cum când nu eşti decât, vai:
Apă, sare şi mălai,
Ai curajul să mai stai
În cărarea mea pe plai?!
Fiind galbenă ca luna,
Ţi-ai închipuit, nebuna,
Că poţi fi cu mine, una?

Şi’ntr’o clipă cozonacul, cu albuş de ou la gură,
Spuse câte bunuri scumpe are’n dulcea lui făptură,
Încheindu-şi cuvântarea cu dispreţ, ba şi cu ură:
- Astfel, mămăligă lată, oricum ai căta s’o'ntorci,
E’n zadar, că tu, sărmano, bună eşti doar pentru porci.

- Minti! - sbucni un glas alături,
Dintr’un lan înalt de mături -
Şi-un flăcău cu faţa pară, ca o floare-a macului,
Veni’n grabă, să răspundă astfel cozonacului:

- De-ai avea un dram de minte,
Cozonacule, zevzece,
Mămăligii, -caldă-rece, -
Nici macar pe dinainte
Nu i-ai trece!

Căci, să ştii: din câtă lume’i pe pământ - norod sărac -
Nici un ins, de când e veacul, n’a trăit din cozonac,
Dar sunt mii şi milioane, cari, prin mine azi îţi strigă:
La o parte, cozonace, noi trăim din mămăligă!