marți, 31 mai 2011
Manastirea Oasa - partea 5
Un american la Oasa
Cand intri in biserica si strana urmeaza isonul cantarilor de seara, e cu neputinta sa nu-l remarci. Cu o figura prelunga si o ciudata barba carunt roscovana, de alchimist polonez, cu gesturi poruncitoare, sustinute de un diapazon cu care conduce contrapunctul melodios al cantorilor de la strana, parintele Sava iti atrage atentia din prima clipa. Chiar si cand il asculti rostind Psalmii lui David nu prea iti dai bine seama ca parintele nu e roman, desi un anume accent si o anume corectitudine apasata in pronuntie te avertizeaza, lucru pe care il lamuresti mai tarziu, cand afli ca parintele Sava e de fapt american, ca in acte il cheama Steven si ca de loc e din statul Ohio, unde a si terminat studiile muzicale de la Conservatorul din Columbus.
Student eminent, deosebit de talentat si atras de parfumul oriental al cantarilor religioase vechi, a imbratisat ortodoxia dimpreuna cu muzica psaltica, pe care a cautat sa o aprofundeze la Sfantul Munte Athos, unde a si vrut sa-si traiasca tot restul vietii. Dar marele sau duhovnic, Efrem Vatopedinul, nu l-a lasat, spunandu-i, spre uimirea tuturor, ca voia lui Dumnezeu era ca el, americanul Steven, sa plece in Romania si sa se calugareasca in sihastria Lotrului, la Oasa.
Sunt zece ani de atunci, ani atat de bogati si plini de evenimente, incat parintele Sava a incetat sa-i mai numere.
Deja se considera roman si ortodox, chiar daca la spovedanie se trezeste uneori gandind in engleza si apoi se vede nevoit sa traduca tot ce are de spus intr-o romana ceva mai cronicareasca, deprinsa din pravila rugaciunilor de peste zi si dintr-un vechi manual de citire, gasit miraculos in podul manastirii, parca special pastrat pentru el.
La cei zece ani de manastire pe care ii va implini in curand, parintele Sava se poate considera un veteran al Oasei. Sub ochii lui au crescut zidurile manastirii, iar obstea de calugari intelectuali s-a implinit de la an la an. Sub ochii lui, la Oasa s-a infiripat traditia taberelor studentesti de fotografie si pictura, iar sinaxarele duminicale au capatat, prin participarea fratilor, consistenta si tarie filocalica. "Am o mare bucurie sufleteasca", zice el, "sa conduc strana si sa-mi vad fratii nelipsiti la slujbele de noapte, tot mai evlaviosi si mai puternici duhovniceste Ma minunez cat de mult au progresat. In urma cu zece ani, cand am venit la Oasa, am gasit aici o manastire de baieti. Acum e o manastire de barbati, de calugari postitori si indarjiti in credinta, cum n-am mai intalnit pana acum in nici o alta parte".
De cand s-a calugarit, parintele Sava nu si-a mai vazut niciodata familia. Prefera sa le scrie cand si cand parintilor, sa-i mangaie cu privirea intr-o fotografie si, mai ales, sa se roage pentru ei. Poate ca ar vrea sa-i mai vada o data, inainte ca ei sa moara. Poate ca ar renunta la cateva saptamani de liniste si ar lua avionul spre America, dar acum nu poate - inca are multe de facut la strana sau in linistea chiliei, unde il asteapta lectura plina de nesat din "Patericul romanesc", viata si cuvintele uimitoare ale arhimandritului Ilie Cleopa, ale lui Vichentie Malau sau Teofil Paraian - "Mosul si secretul" intregii obsti de la Oasa. Desi nu vrea sa recunoasca, parintele Sava n-ar mai parasi in veci zidurile manastirii. S-a indragostit iremediabil de Oasa. A devenit dependent de linistea si pacea acestui loc in care, epuizati de drum, porumbeii voiajori se opresc inexplicabil cateva zile pentru a se intrema, zboara planat la mica inaltime si apoi aterizeaza, fara frica, pe umerii calugarilor.
- articol preluat din Formula As -
Manastirea Oasa - partea 4
Zidul de rugaciune
Daca ajungi la Oasa, nu trebuie sa-l cauti neaparat pe parintele Iustin. Te gaseste el. Rareori retras in chilia sa, parintele staret da mereu ocol manastirii, vegheaza de departe bunul mers al rostului rugaciunii si ravna fiecarui frate in parte, si arar intervine cu o privire severa sau cu o vorba de repros, stiind prea bine ca in toate trebuie sa ai rabdare, cat mai multa rabdare, dupa cum singur o marturiseste: "Niciodata floarea nu creste in salturi - omul duhovnicesc, cu atat mai putin".
La Oasa, criteriul vietii de obste este libertatea si propria constiinta, iar "taierea voii" se face numai prin lucrarea aleasa in parte de fiecare - fie la grijirea vacilor (fratii Silviu si Mihai, studenti la filologie, ajunsi in manastire prin taberele organizate de ASCOR), fie in atelierul de icoane sau la dirijarea corului in strana.
Uneori, cand are timp, parintele Iustin priveste in jur si tresare, parca nevenindu-i nici lui sa creada cat a crescut manastirea in ultimii ani. Surazand amar, isi aminteste ca in toamna lui 2000, cand a suit prima oara muntii Sureanu, Oasa era o manastire devastata, cu toate instalatiile furate si cu acoperisul spart. In toata curtea manastirii nu era decat vant si carpe, facandu-l pe parintele sa se clatine si sa se indoiasca sincer ca pe acel loc se va mai ridica vreodata obste si "zid de rugaciune", pana cand i s-au deschis ochii mintii si a descoperit ca exact ceea ce planuise el sa realizeze la manastirea Posaga (biblioteca, arhondaric si iaz cu peste), le regasea pe toate gata facute la Oasa. "Dumnezeu nu te impinge niciodata de la spate si nu te obliga cu nimic. Doar iti arata drumul si te invata sa inveti singur", zice parintele staret, amintindu-si, cu o boare de lacrimi in priviri, cum batranul parinte Serafim de la manastirea Afteia a insitat sa vina si el la Oasa. Nu conta ca, ajutat de un carucior special, abia se deplasa dintr-un loc in altul. Cu blandetea lui nesfarsita, se ruga necontenit, cautand mai ales in timpul verii umbra unui brad argintiu din spatele manastirii. Cum anul urmator a cazut la pat si s-a mutat la Domnul, fratii s-au grabit sa-l ingroape unde o fi, manastirea neavand cimitir. L-au ingropat deci la intamplare, cu slujbe si cantari potrivite, pentru ca intru sfarsit, ridicand privirea, fratii sa descopere cu uimire ca parintele Serafim isi alesese loc de odihna vesnica chiar sub bradul lui argintiu, aratand parca tuturor ca orice moarte e deopotriva inceput si promisiune, iar pentru cei alesi, rasplata si pregustare a vietii vesnice.
Uneori, cand are timp, parintele Iustin priveste in jur si tresare, parca nevenindu-i nici lui sa creada cat a crescut manastirea in ultimii ani. Surazand amar, isi aminteste ca in toamna lui 2000, cand a suit prima oara muntii Sureanu, Oasa era o manastire devastata, cu toate instalatiile furate si cu acoperisul spart. In toata curtea manastirii nu era decat vant si carpe, facandu-l pe parintele sa se clatine si sa se indoiasca sincer ca pe acel loc se va mai ridica vreodata obste si "zid de rugaciune", pana cand i s-au deschis ochii mintii si a descoperit ca exact ceea ce planuise el sa realizeze la manastirea Posaga (biblioteca, arhondaric si iaz cu peste), le regasea pe toate gata facute la Oasa. "Dumnezeu nu te impinge niciodata de la spate si nu te obliga cu nimic. Doar iti arata drumul si te invata sa inveti singur", zice parintele staret, amintindu-si, cu o boare de lacrimi in priviri, cum batranul parinte Serafim de la manastirea Afteia a insitat sa vina si el la Oasa. Nu conta ca, ajutat de un carucior special, abia se deplasa dintr-un loc in altul. Cu blandetea lui nesfarsita, se ruga necontenit, cautand mai ales in timpul verii umbra unui brad argintiu din spatele manastirii. Cum anul urmator a cazut la pat si s-a mutat la Domnul, fratii s-au grabit sa-l ingroape unde o fi, manastirea neavand cimitir. L-au ingropat deci la intamplare, cu slujbe si cantari potrivite, pentru ca intru sfarsit, ridicand privirea, fratii sa descopere cu uimire ca parintele Serafim isi alesese loc de odihna vesnica chiar sub bradul lui argintiu, aratand parca tuturor ca orice moarte e deopotriva inceput si promisiune, iar pentru cei alesi, rasplata si pregustare a vietii vesnice.
Manastirea Oasa - partea 3
Revelatii si trairi isihaste
Gresesc cei care cred ca manastirile ortodoxe sunt facute doar pentru oameni simpli si mai putin scoliti. Duminica si in unele seri prelungi de iarna, calugarii de la Oasa organizeaza adevarate saloane teologice, citesc in comun din textul evanghelic, isi pun intrebari si se intrec in cugetari sau pilde, cautand - nu slava proprie sau bucuria egoista de moment - ci urmarind cu tot sufletul ceea ce parintele Iustin sintetizeaza intr-o singura si apasata rostire: "Topirea intelegerii unice si diferite a fiecaruia in duhul comun al marturisirii lui Hristos".
Cineva ar trebui sa inregistreze aceste convorbiri duhovnicesti de un inalt nivel intelectual, pastrandu-le undeva, ca intr-un jurnal manastiresc de ganduri. Revelatii si trairi isihaste care amintesc de "Rugul aprins"; un jurnal de cugetari si vorbe memorabile, ce ar trebui sa inceapa chiar cu afirmatia stralucitoare a parintelui staret: "Cata vreme catolicismul este universalul locului, ortodoxia va fi pururea localizarea universalului" sau cu dictonul de la care nu s-a abatut niciodata in convorbirile de Sinaxar cu ceilalti frati: "Niciodata, dar absolut niciodata, sa nu inchizi definitiv un subiect!".
Intr-adevar, la Oasa, nimic nu e definitiv. Nici lupta si nici rasplata linistii profunde din timpul slujbelor de noapte; nici bisericuta de lemn, care a fost ridicata in 1936, de doi mari scriitori (Mihail Sadoveanu si Ionel Pop), si nici faptul ca astazi manastirea e vietuita in intregime de straluciti calugari intelectuali, trecuti mai intai prin scoala insingurarii monahale de la Posaga si initiati apoi in tainele Filocaliei, de catre duhovnicul lor de la Sambata, regretatul Teofil Paraian. Fratii de la Oasa ii spun si acum cu mare si adanc respect: "Batranul", in timp ce parintele Iustin Miron, actualul staret, nu inceteaza sa se roage la el sau sa-i ceara sfat si ajutor la nevoie, numindu-l intr-un anume fel, cu emotie si nespusa duiosie: "Mosul si secretul nostru Stalpul nostru cel de obste si de viata intru Hristos".
Intr-adevar, la Oasa, nimic nu e definitiv. Nici lupta si nici rasplata linistii profunde din timpul slujbelor de noapte; nici bisericuta de lemn, care a fost ridicata in 1936, de doi mari scriitori (Mihail Sadoveanu si Ionel Pop), si nici faptul ca astazi manastirea e vietuita in intregime de straluciti calugari intelectuali, trecuti mai intai prin scoala insingurarii monahale de la Posaga si initiati apoi in tainele Filocaliei, de catre duhovnicul lor de la Sambata, regretatul Teofil Paraian. Fratii de la Oasa ii spun si acum cu mare si adanc respect: "Batranul", in timp ce parintele Iustin Miron, actualul staret, nu inceteaza sa se roage la el sau sa-i ceara sfat si ajutor la nevoie, numindu-l intr-un anume fel, cu emotie si nespusa duiosie: "Mosul si secretul nostru Stalpul nostru cel de obste si de viata intru Hristos".
Manastirea Oasa - partea 2
"Cand spiritul se inalta, trupul trebuie sa cada in genunchi"
Curiosi, oamenii asculta si cer amanunte, mai ales un grup de turisti germani, care discuta intre ei si nu inteleg mare lucru din programul si rigoarea unui schit ortodox, pana ce tanarul parinte Pantelimon, pictor neintrecut de icoane pe lemn, renunta la serviciile translatorului si incepe sa vorbeasca intr-o germana impecabila, starnind printre turisti uimire si soapte admirative, mai ales cand acestia inteleg in final ca monahii de la Oasa au renuntat la lume, desi au studii superioare, ca nu pun gura pe carne, ca isi cultiva singuri legumele si-si mana vitele prin pasunile manoase din munti.
Parintele Pantelimon ar avea multe de spus despre Oasa si despre tipicul athonit al rugaciunii neincetate, dar, din pragul trapezei, un tanar rasofor intrerupe prin gesturi orice activitate si pofteste toata lumea la masa. E obiceiul nestramutat al locului. Nimeni nu are voie sa plece din manastire flamand si neomenit. Pentru calugarii de la Oasa, frangerea painilor si bucatele binecuvantate reprezinta o a doua impartasanie, amintirea agapelor crestine si a comuniunii cu Hristos.
Curiosi, oamenii asculta si cer amanunte, mai ales un grup de turisti germani, care discuta intre ei si nu inteleg mare lucru din programul si rigoarea unui schit ortodox, pana ce tanarul parinte Pantelimon, pictor neintrecut de icoane pe lemn, renunta la serviciile translatorului si incepe sa vorbeasca intr-o germana impecabila, starnind printre turisti uimire si soapte admirative, mai ales cand acestia inteleg in final ca monahii de la Oasa au renuntat la lume, desi au studii superioare, ca nu pun gura pe carne, ca isi cultiva singuri legumele si-si mana vitele prin pasunile manoase din munti.
Parintele Pantelimon ar avea multe de spus despre Oasa si despre tipicul athonit al rugaciunii neincetate, dar, din pragul trapezei, un tanar rasofor intrerupe prin gesturi orice activitate si pofteste toata lumea la masa. E obiceiul nestramutat al locului. Nimeni nu are voie sa plece din manastire flamand si neomenit. Pentru calugarii de la Oasa, frangerea painilor si bucatele binecuvantate reprezinta o a doua impartasanie, amintirea agapelor crestine si a comuniunii cu Hristos.
La Oasa, ca sa fie deplina, hrana trupului trebuie sa treaca prin cuget, prin ascutisul gandului si al meditatiei, implinind astfel vorbele intelepte din Pateric: "Cand spiritul se inalta, trupul trebuie sa cada in genunchi". Deloc intamplator, aici fiecare vietuitor are porunca de ascultare sa-si urmeze inzestrarea proprie de a canta, a scrie sau a picta, cum tot porunca este sa citeasca zilnic din Filocalie si din Sfintii Parinti, pentru ca duminica, imediat dupa Sfanta Liturghie, sa participe cu totii la ceea ce fratii numesc "Sinaxar", o ora de marturii, discutii si aprinse dezbateri teologice; o ora de efluvii de sensibilitate, de ganduri si emotii spirituale, iscate din simpla traire comuna intru Hristos.
Daca ai naivitatea sa il intrebi pe staretul Iustin cine conduce aceste discutii si cum poate el evita micile dispute si polemici verbale, atat de obisnuite intre intelectuali, parintele zambeste si isi aduce aminte de o veche intamplare din Athos, cand, nevoiti fiind sa-si aleaga staret, fratii de la Hilandaru au inceput sa se certe, ravnind fiecare sa ocupe scaunul egumeniei. Aflati tocmai in toiul unei dispute aprinse, calugarii au observat ca icoana Maicii Domnului disparuse de la locul ei si se mutase in strana fostului staret. In zadar au readus icoana in altar si au inchis biserica cu multa paza. A doua zi, icoana se afla din nou in scaunul staretesc. Curand, tulburarea obstii avea sa ia sfarsit, odata cu glasuirea Maicii Domnului, care le-a spus cu asprime: "Nu va mai certati si nici alta vrajba sa mai fie intre parinti. Nu am venit la voi ca sa ma paziti, ci ca eu sa va pazesc pe voi. De azi inainte, eu am sa va fiu staret, am sa va conduc si am sa tin randuiala din acest loc sfant". Simpla legenda sau nu, Hilandaru e unica manastire din Sfantul Munte care nu are nici acum staret, iar icoana Maicii Domnului e singura din toata ortodoxia numita "Egumenita", legenda spunand ca, in fiecare sambata, Preacurata, asa cum a promis, isi rosteste nevazut Paraclisul in fata calugarilor ingenuncheati si patrunsi de prezenta ei conducatoare.
Daca ai naivitatea sa il intrebi pe staretul Iustin cine conduce aceste discutii si cum poate el evita micile dispute si polemici verbale, atat de obisnuite intre intelectuali, parintele zambeste si isi aduce aminte de o veche intamplare din Athos, cand, nevoiti fiind sa-si aleaga staret, fratii de la Hilandaru au inceput sa se certe, ravnind fiecare sa ocupe scaunul egumeniei. Aflati tocmai in toiul unei dispute aprinse, calugarii au observat ca icoana Maicii Domnului disparuse de la locul ei si se mutase in strana fostului staret. In zadar au readus icoana in altar si au inchis biserica cu multa paza. A doua zi, icoana se afla din nou in scaunul staretesc. Curand, tulburarea obstii avea sa ia sfarsit, odata cu glasuirea Maicii Domnului, care le-a spus cu asprime: "Nu va mai certati si nici alta vrajba sa mai fie intre parinti. Nu am venit la voi ca sa ma paziti, ci ca eu sa va pazesc pe voi. De azi inainte, eu am sa va fiu staret, am sa va conduc si am sa tin randuiala din acest loc sfant". Simpla legenda sau nu, Hilandaru e unica manastire din Sfantul Munte care nu are nici acum staret, iar icoana Maicii Domnului e singura din toata ortodoxia numita "Egumenita", legenda spunand ca, in fiecare sambata, Preacurata, asa cum a promis, isi rosteste nevazut Paraclisul in fata calugarilor ingenuncheati si patrunsi de prezenta ei conducatoare.
Manastirea Oasa - partea 1
Manastirea Oasa
In Muntii Sureanu, la 1400 de metri peste pamant, douazeci si patru de monahi ortodocsi aprind vazduhul cu rugaciunile lor. Sunt tineri, intelectuali de elita, cu viata daruita lui Dumnezeu. Credinta lor ocroteste intreg Ardealul
Ca in orice manastire de rit athonit, clopotele de la Oasa par sa urmeze alt calendar si alta succesiune a orelor diurne. Ziua incepe nefiresc, la miezul noptii, si se incheie mult dupa pranz, cand monahii reusesc sa fure cateva ore de somn si sa-si faca o parte din pravila lor calugareasca. Nu oricine poate sa reziste aici, in pustiul de piatra al muntelui, singur cu Dumnezeu si puzderia de fiare ce salasluiesc prin paduri. Trebuie sa fii cu adevarat puternic ca sa traiesti la Oasa, pe inaltimile locuite candva de daci, unde anul are numai doua anotimpuri, iar timpul pare incremenit in largi secvente liturgice, intrerupte doar de posturi aspre
Ca in orice manastire de rit athonit, clopotele de la Oasa par sa urmeze alt calendar si alta succesiune a orelor diurne. Ziua incepe nefiresc, la miezul noptii, si se incheie mult dupa pranz, cand monahii reusesc sa fure cateva ore de somn si sa-si faca o parte din pravila lor calugareasca. Nu oricine poate sa reziste aici, in pustiul de piatra al muntelui, singur cu Dumnezeu si puzderia de fiare ce salasluiesc prin paduri. Trebuie sa fii cu adevarat puternic ca sa traiesti la Oasa, pe inaltimile locuite candva de daci, unde anul are numai doua anotimpuri, iar timpul pare incremenit in largi secvente liturgice, intrerupte doar de posturi aspre
Oasa e un loc aparte, aspru si indragit de Dumnezeu - un loc in care, epuizati de drum, porumbeii voiajori se opresc inexplicabil cateva zile pentru a se intrema, zboara planat la mica inaltime si apoi aterizeaza fara frica pe umerii calugarilor; un loc in care vacile pasc fericite si nu se feresc din calea oamenilor, in timp ce, in poiana din apropiere, uneori poti vedea laolalta iepuri, jderi, caprioare, veverite, ba chiar si un urs - ca intr-o scena biblica a pacii si a pregustarii finale.
Lupta si ispitele de tot felul nu se vad. Pandesc cotlonite in adanc, in incercari si primejdii nebanuite, care au facut cu decenii in urma ca frumoasa biserica de lemn a manastirii sa fie stramutata in ultima clipa, din cauza lacului de acumulare construit pe Valea Frumoasei, iar primele maici vietuitoare de la Oasa sa plece, prin 1998, nemaiputand sa reziste singuratatii si asprimii iernilor de aici.
Ca sa ajungi la Oasa, trebuie sa te rupi complet de lume si sa urci incet, de la Sebes spre munte, in ritmul si in tacerea adancita a padurii, ce pare a nu se mai sfarsi niciodata. Rasplata e sus, dincolo de poarta mare de lemn si de drumul abrupt ce se termina chiar in pridvorul bisericii. Dreapta si invelita in solzi de sita marunti, biserica vegheaza intreaga Vale a Frumoasei, cea pomenita de Mihail Sadoveanu in povestirile lui de la "Bradul Stramb". Alaturi, langa pangar, cativa pelerini aprind lumanari si discuta cu glas soptit. Unii sunt pentru prima oara la Oasa, veniti cu mare nadejde in minunile ce se implinesc uneori la icoana Maicii Domnului din biserica; altii vor doar sa multumeasca pentru toate lucrurile fericite care li s-au implinit.
Lupta si ispitele de tot felul nu se vad. Pandesc cotlonite in adanc, in incercari si primejdii nebanuite, care au facut cu decenii in urma ca frumoasa biserica de lemn a manastirii sa fie stramutata in ultima clipa, din cauza lacului de acumulare construit pe Valea Frumoasei, iar primele maici vietuitoare de la Oasa sa plece, prin 1998, nemaiputand sa reziste singuratatii si asprimii iernilor de aici.
Ca sa ajungi la Oasa, trebuie sa te rupi complet de lume si sa urci incet, de la Sebes spre munte, in ritmul si in tacerea adancita a padurii, ce pare a nu se mai sfarsi niciodata. Rasplata e sus, dincolo de poarta mare de lemn si de drumul abrupt ce se termina chiar in pridvorul bisericii. Dreapta si invelita in solzi de sita marunti, biserica vegheaza intreaga Vale a Frumoasei, cea pomenita de Mihail Sadoveanu in povestirile lui de la "Bradul Stramb". Alaturi, langa pangar, cativa pelerini aprind lumanari si discuta cu glas soptit. Unii sunt pentru prima oara la Oasa, veniti cu mare nadejde in minunile ce se implinesc uneori la icoana Maicii Domnului din biserica; altii vor doar sa multumeasca pentru toate lucrurile fericite care li s-au implinit.
O femeie din Sugag povesteste cum o actrita din Bucuresti s-a vindecat de cancer, dupa ce a venit de sapte ori, in sapte luni la rand, sa planga si sa vegheze toata noaptea la icoana. O alta femeie, din Petrosani, ii intareste marturia si aminteste de cazul unui politist venit tocmai din Turda, care, drept multumire ca fiul sau a fost salvat de la moarte, a luat icoana din biserica cu toata opozitia calugarilor si a organizat in orasul lui o mare procesiune, oprind circulatia, ca sa afle toata lumea de minunile si de puterea fara egal a Maicii Domnului.
Discutiile despre taria icoanei Pantanassa, zisa si A tot Imparateasa (darul manastirii athonite Vatopedu), se curma brusc, atunci cand, pe aleile strajuite de flori, apar mai multi calugari, iesind de la slujba vecerniei. Multimea pestrita a credinciosilor da binete si cere binecuvantare, in timp ce o batrana ii lamureste pe cei mai tineri si mai putin stiutori ca monahii de la Oasa sunt "altfel"; intelectuali si oameni cu multa carte. Parintele staret Iustin a terminat Facultatea de Electrotehnica de la Timisoara, parintele Pantelimon a absolvit belle-artele, parintele Serafim e medic, Nectarie - teolog, Moise Iorgovan - scriitor si editor al cartii "Sfantul inchisorilor", in timp ce Sava a terminat Conservatorul tocmai peste ocean, in indepartata America.
Discutiile despre taria icoanei Pantanassa, zisa si A tot Imparateasa (darul manastirii athonite Vatopedu), se curma brusc, atunci cand, pe aleile strajuite de flori, apar mai multi calugari, iesind de la slujba vecerniei. Multimea pestrita a credinciosilor da binete si cere binecuvantare, in timp ce o batrana ii lamureste pe cei mai tineri si mai putin stiutori ca monahii de la Oasa sunt "altfel"; intelectuali si oameni cu multa carte. Parintele staret Iustin a terminat Facultatea de Electrotehnica de la Timisoara, parintele Pantelimon a absolvit belle-artele, parintele Serafim e medic, Nectarie - teolog, Moise Iorgovan - scriitor si editor al cartii "Sfantul inchisorilor", in timp ce Sava a terminat Conservatorul tocmai peste ocean, in indepartata America.
O poezie pe zi
Iubirea - de Ioan Alexandru
Partasi suntem multor iubiri
Una singura e implinire
Celelalte numai presimtiri
Pana dam in inima de Mire
Impodobit cu-nfatisarea Lui
Dinspre inviere rasarinda
Pe cat in lacrimile orisicui
Voi ravni iubirea sa-si aprinda
Ce exista sa iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Sa rodeasca-n cele care nu-s
Rasaritul ce le apartine
Partasi suntem multor iubiri
Una singura e implinire
Celelalte numai presimtiri
Pana dam in inima de Mire
Impodobit cu-nfatisarea Lui
Dinspre inviere rasarinda
Pe cat in lacrimile orisicui
Voi ravni iubirea sa-si aprinda
Ce exista sa iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Sa rodeasca-n cele care nu-s
Rasaritul ce le apartine
luni, 30 mai 2011
O poezie pe zi
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! - de Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
duminică, 29 mai 2011
O poezie pe zi
Psalmul 3 - Tudor Arghezi
Ruga mea e fara cuvinte,
Si cantul, Doamne, imi e fara glas.
Nu-ti cer nimic. Nimic ti-aduc aminte.
Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas.
Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard catre tine-ncet, ca un taciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gandesc.
Ochiul mi-e viu, puterea mi-e intreaga
Si te scrutez prin albul tau vesmant
Pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga
Nengenunchiata firii pe pamant.
Sageata noptii zilnic varfu-si rupe
Si zilnic se-ntregeste cu metal.
Sufletul meu, deschis ca sapte cupe,
Asteapta o ivire din cristal,
Pe un stergar cu braie de lumina.
Spune tu, Noapte, martor de smarald,
In care-anume floare si tulpina
Dospeste sucul fructului Sau cald?
Gatita masa pentru cina,
Ramane pusa de la pranz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o gradina,
In care paste-un manz.
Si cantul, Doamne, imi e fara glas.
Nu-ti cer nimic. Nimic ti-aduc aminte.
Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas.
Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard catre tine-ncet, ca un taciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gandesc.
Ochiul mi-e viu, puterea mi-e intreaga
Si te scrutez prin albul tau vesmant
Pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga
Nengenunchiata firii pe pamant.
Sageata noptii zilnic varfu-si rupe
Si zilnic se-ntregeste cu metal.
Sufletul meu, deschis ca sapte cupe,
Asteapta o ivire din cristal,
Pe un stergar cu braie de lumina.
Spune tu, Noapte, martor de smarald,
In care-anume floare si tulpina
Dospeste sucul fructului Sau cald?
Gatita masa pentru cina,
Ramane pusa de la pranz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o gradina,
In care paste-un manz.
Manastirea Banceni - Ucraina - Partea 1
Cum poate schimba credinta un om si cat de minunat e cand prin credinta si dragoste se inmulteste darul lui Dumnezeu.
Duminica orbului
Fiecare dintre noi îl compătimeşte pe omul care este lipsit de vedere, deoarece orbii sunt foarte nefericiţi. Unii ca aceştia nu pot să vadă niciodată frumuseţea naturii, nici chipul părinţilor, pentru că se află tot timpul în întuneric. La Vecernia acestei duminici ne rugăm: ” Cel ce s-a născut orb zicea în cugetul său: Oare pentru păcatele părinţilor m-am născut fără vedere? Oare pentru necredinţa neamurilor, m-am născut spre dovadă? Nu sunt în stare să întreb când este noapte şi când este zi. Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre; că nu am văzut soarele strălucind, şi nici chipul Celui ce m-a zidit. Ci mă rog Ţie, Hristoase Dumnezeule: Caută spre mine şi mă mântuieşte” (Stihiră la «Doamne strigat-am»). Viaţa orbului a fost asemenea unei nopţi. Pentru aceea orbii vindecaţi preţuiesc cel mai bine darul vindecării.
În oraşul Miami (USA), o fetiţă pe numele de Bessie Sticks, după două luni de la naşterea sa şi-a pierdut vederea şi timp de şaizeci de ani a trăit ca o persoană oarbă nefericită. În cursul unei zile din anul 1963 această persoană rugându-se şi-a atins cu unul dintre degete ochiul stâng şi a început să vadă în mod instant. De bucurie a căzut în genunchi şi a început să pipăie podeaua, apoi a alergat la geam, privind la bolta cerească, la copaci, rostind cu bucurie: “Ce lume frumoasă!”.
O altă fată, nevăzătoare din naştere, după efectuarea unei operaţii la ochi a început să vadă. Văzându-şi tatăl, care se afla lângă ea, a început să plângă de bucurie:
- De câţi ani te am pe tine, iubite tată, dar niciodată, până acum, nu te-am văzut, a răspuns fata emoţionată. Lumina ochilor – vederea, i-a adus acesteia fericirea.
Cât de fericit trebuie să fi fost orbul din naştere, pentru că Iisus Hristos-Mântuitorul a deschis ochii lui, dar şi când a văzut pentru prima dată lumina zilei, când şi-a văzut părinţii, prietenii, iar în cele din urmă pe Hristos! Se născuse din nou pentru lume, pentru el începea o nouă viaţă. Acest om a simţit o bucurie şi mai mare, deoarece Domnul Hristos i-a luminat în acelaşi timp şi sufletul, iar el a crezut, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Sf. Ev. Ioan mărturiseşte despre cel vindecat că a spus: «Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui». Iisus Hristos a oferit orbului din naştere lumina fiinţei şi sufletului său.
sâmbătă, 28 mai 2011
Corsetul in epoca victoriana
Din cele mai vechi timpuri pana in prezent, corsetul a jucat un rol esential in vestimentatia femeii.
In epoca victoriana, nu aveai ce cauta in public fara corset. Cu cat aveai talia mai subtire (de fapt, cu cat raportul dintre ingustimea taliei si latimea soldurilor era mai subunitar), cu atat erai mai aristocratica si mai stilata. Corsetul pentru femeile din epoca victoriana era un MUST absolut. Inclusiv servitoarele purtau corsete, insa nu le incheiau strans fiindca aveau nevoie de libertate de miscare, ca sa poata sa se aplece si sa care.
In era victoriana nu exista abatere de la canoanele modei. Femeile isi gatuiau organele si isi inghesuiau oasele unele intr-altele in moduri extreme care uneori duceau la deces si frecvent, la lesinuri. In aceasta perioada, o piesa de mobilier prezenta in orice salon respectabil era "canapeaua de lesin", pe care doamnele se duceau sa cada cand nu mai puteau respira in corsete.
Sfaturi de la 1890 pentru criza actuala
Daca vrei sa supravietuiesti curentei crize financiare, care pune presiune pe bugetul familiei, nu strica sa te intorci in trecut, atunci cand stramosii nostri erau maestri in supravietuirea cu o suma modica de bani.
Britanicii de la Times sustin chiar ca un loc foarte bun pentru a descoperi sfaturi financiare sanatoase il gasim in epocile victoriana si edwardiana.
Potrivit Times, in urma cu mai bine de 100 de ani, o armata de experti, gospodine-minune, economisti si finantisti au emis sfaturi cu privire la cea mai buna cale de a economisi. Sfaturile lor sunt mai actuale ca oricand.
Una dintre cele mai rationale carti scrise pe aceasta tema este cea a lui Samuel Smiles, intitulata original "Economisirea". Aparuta in 1879, ofera sfaturi de bun simt care par ca sfideaza deceniile:
- Cheltuieste mai putin decat castigi
- Plateste cu bani ficsi si nu imprumuta
- Nu anticipa castiguri nesigure cheltuindu-le inainte sa le obtii
- Tine o socoteala a tuturor veniturilor
Principiul economisirii lui Smiles era ca "nu e nevoie de curaj, nici intelect sueprior, nici de vreo virtute superumana. E nevoie doar de bun simt si de puterea de a rezista placerilor egoiste".
Smiles deplangea, la 1879, dorinta de imbogatire a oamenilor.
"N-a mai fost pana acum asa o dorinta arzatoare de imbogatire. Oamenii nu mai sunt satisfacuti de castigurile prin munca cinstita, ci doresc sa ajunga brusc bogati - prin specula, jocuri de noroc, furtisaguri sau inselaciune".
Britanicii de la Times sustin chiar ca un loc foarte bun pentru a descoperi sfaturi financiare sanatoase il gasim in epocile victoriana si edwardiana.
Potrivit Times, in urma cu mai bine de 100 de ani, o armata de experti, gospodine-minune, economisti si finantisti au emis sfaturi cu privire la cea mai buna cale de a economisi. Sfaturile lor sunt mai actuale ca oricand.
Una dintre cele mai rationale carti scrise pe aceasta tema este cea a lui Samuel Smiles, intitulata original "Economisirea". Aparuta in 1879, ofera sfaturi de bun simt care par ca sfideaza deceniile:
- Cheltuieste mai putin decat castigi
- Plateste cu bani ficsi si nu imprumuta
- Nu anticipa castiguri nesigure cheltuindu-le inainte sa le obtii
- Tine o socoteala a tuturor veniturilor
Principiul economisirii lui Smiles era ca "nu e nevoie de curaj, nici intelect sueprior, nici de vreo virtute superumana. E nevoie doar de bun simt si de puterea de a rezista placerilor egoiste".
Smiles deplangea, la 1879, dorinta de imbogatire a oamenilor.
"N-a mai fost pana acum asa o dorinta arzatoare de imbogatire. Oamenii nu mai sunt satisfacuti de castigurile prin munca cinstita, ci doresc sa ajunga brusc bogati - prin specula, jocuri de noroc, furtisaguri sau inselaciune".
O poezie pe zi
Cântecul sufletului - Kahlil Gibran
În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri –
Un cântec ce trăieşte
În sămânţa inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Şi zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt?
Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;
Cui să îl cânt?
Căci locuieşte în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor
Îi simt vibraţiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,
Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.
Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie
Şi adus la suprafaţă de către linişte,
Evitat de larmă,
Îmbrăţişat de adevăr,
Repetat de vise,
Înţeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Şi cântat de sufleteste cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?
Se-aude un cântec fără versuri –
Un cântec ce trăieşte
În sămânţa inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Şi zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt?
Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;
Cui să îl cânt?
Căci locuieşte în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor
Îi simt vibraţiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,
Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.
Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie
Şi adus la suprafaţă de către linişte,
Evitat de larmă,
Îmbrăţişat de adevăr,
Repetat de vise,
Înţeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Şi cântat de sufleteste cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?
vineri, 27 mai 2011
La ceas de seara
E seara, ziua s-a dus si noaptea vine!
Un ceai ...
Un ceai ...
.... si o melodie cu parfum vechi: Nat King Cole - Smile
Noapte buna!
Coltul meu de goblenit
Cald iarna si luminos vara, cu un fotoliu mare si o ,,masuta,, mica aproape acesta e coltisorul meu de goblenit:
Cutia mea de lucru:
Si o privire mai de aproape asupra peisajului lui T.Kinkade - o casuta in mijlocul padurii
iata si miniatura - ramurica de maces
Servetul de pe spatarul fotoliului e cusut de mama mea acum .... 50 de ani daca nu si mai mult
O clipa pentru suflet
Cugetari de Kahlil Gibran
Dacă cineva îţi va spune că sufletul se duce odată cu trupul şi că ce moare nu se mai întoarce niciodată, atunci să-i spui aşa: floarea se ofileşte, dar rămâne sămânţa tainică precum veşnicia vieţii.
Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-şi afle tihna. Locul tihnit al sufletului meu e-o minunată grădină în care prezenţa Ta e vie.
Rugăciunea este cântecul inimii.
Numai atunci când veţi sorbi din râul tăcerii, veţi începe cu adevarat să cântaţi. Şi numai când veţi fi atins vârful muntelui, veţi începe cu adevărat să urcaţi. Şi numai când pămantul vă va cere ce‑i trupesc în voi, veţi dansa cu adevărat.
Un film de exceptie
Anul de aparitie: 2002
Regizor: Roman Polanski
Distributie: Adrian Brody, Thomas Kretschmann, Frank Finley, Emilia Fox.
Film biografic, bazat pe memoriile pianistului W. Szpillmann, Pianistul este povestea adevărată a unui strălucit pianist polonez, care, datorită originii sale evreieşti este forţat ca pe timpul ocupaţiei naziste a Poloniei să ducă o viaţă de fugar, pentru a scăpa de deportare spre lagarele de concentrare naziste.
Szpilmann reuşeşte să fugă din ghetoul din Varşovia şi îşi va petrece ani buni ascunzându-se printre ruinele oraşului. Salvarea îi vine de la un ofiţer german, care, impresionat de talentul sau, îl va ajuta să supravieţuiască.
Szpilmann reuşeşte să fugă din ghetoul din Varşovia şi îşi va petrece ani buni ascunzându-se printre ruinele oraşului. Salvarea îi vine de la un ofiţer german, care, impresionat de talentul sau, îl va ajuta să supravieţuiască.
Epoca victoriana in vederi - copii
Epoca victoriana si-a luat numele de la cea care a fost Regina Victoria a Marii Britanii si s-a caracterizat printr-o imbinare de stiluri fara precedent in istorie.
La mare moda au fost vederile si felicitarile, pline de dragalasenie si farmec, facute pentru diverse sarbatori, ele faceau parte din ambianta si obiceiurile britanicilor din acea vreme.
Pentru ca se apropie 1 iunie o sa incep seria de imagini victoriene cu copii.
Muscata din fereastra
Nu e vorba de piesa cu acelasi nume a lui Victor Ion Popa ci de muscata din fereastra mea, care ma bucura cu flori de aproape 2 saptamani. Merita sa v-o arat:
Arta broderiei chinezesti
Brodatul are o istorie lungă în China. Originele lui sunt strâns legate de creşterea viermilor de mătase şi de producerea mătăsii. Creşterea viermilor de mătase şi torsul firelor de mătase au început cu 4-5 mii de ani în urmă. Arta brodatului s-a dezvoltat pe măsura apariţiei şi dezvoltării produselor din mătase. La început, brodatul se realiza cu fire de mătase pe o pânză de mătase. Cărţile antice consemnează că, cu peste 4000 de ani în urmă, liderii triburilor etnice trebuiau să poarte costume brodate la manifestările festive. În 1958, intr-un mormânt al dinastiei Chu, din localitatea Changcha, din partea sudică a Chinei, au fost descoperite articole brodate cu motive ale dragonului şi fenixului, care datează din epoca Statelor Combatante, cu peste 2000 de ani în urmă.
Arta brodatului în China s-a dezvoltat în timpul dinastiei Han (206 î.H. - 220 era noastră), devenind în dinastiile Tang şi Song (anii 618-1279) un meşteşug care trebuie însuşit de fiecare femeie, calitatea broderiei fiind unul din criteriile după care erau clasificate fetele gata de măritiş. În satele Suzhou, din partea estică a Chinei, fiecare familie creştea viermi de mătase şi se ocupa de broderia de mătase. Produsele broderiei sunt clasificate în produse de uz casnic şi produse ornamentale. În prima categorie intră feţele de plapumă, batistele, papucii, perdelele etc. Cărturarii participau activ la creaţia broderiilor ornamentale. Broderile chinezeşti erau strâns legate de arta caligrafică şi pictura tradiţională.
Broderia tradiţională chineză a culminat în perioada dinastiilor Ming şi Qing (anii 1368-1911), formându-se 4 şcoli artistice care au avut înrâuriri puternice asupra dezvoltării ulterioare a broderiei.
„Cele patru şcoli de brodat" sunt din Suzhou, Hunan, Sichuan şi Guangdong. Broderiile din Suzhou este caracterizată prin măiestria migăloasă, modelele vii, desenele frumoase şi culoarea minunată. Opera reprezentativă fiind „Pisica" brodată pe ambele feţe ale unei pânze de mătase foarte subţirele. Un fir de mătase de grosimea firului de păr este împărţit în 2, 4, 12,chiar 48 de fire folosite la broderie. Pisica apare vie şi simpatică din orice unghi al piesei, din faţă sau din spate. Perechea de ochi este realizată cu firele de mătase în peste 20 de nuanţe de culori. Broderia din Hunan a reuşit să contopească broderia, pictura, versurile, caligrafia, formând un stil artistic inedit, piesele semănând cu tablourile. Piesa brodată cu tigrul şi leul fiind o operă reprezentativă a broderiei în stilul Hunan. Broderia din Sichuan se caracterizează printr-o proiectare mai simplă şi culori vii, opera reprezentativă fiind piesa brodată cu peştele. Broderia de la Guangdong se distinge prin grandoarea sărbătorească şi efectul de basorelief.
În afara celor 4 şcoli ale broderiei chinezeşti, există multe alte stiluri regionale. Etniile minoritare ale ţării noastre, precum cea uigură, kazahă, mongolă, tibetană, Yi, Miao, Buyi, Jingpo, Bai, Dai au fiecare un stil specific al brodatului.
Dintre broderiile de diferite stiluri, s-a desprins cea de păr care a apărut cu 800-900 de ani în urmă. Această broderie se lucrează cu fir de păr.
Pe vastul teritoriu al Chinei, arta tradiţională a brodatului, în combinaţie cu cultura regională, se afirmă ca o grădină plină cu flori.
Charlotte Bronte - Jane Eyre
Romanul Jane Eyre, ca si celelalte romane ale Charlottei Bronte, este izvorat dintr-o viata plina de greutati si suferinte, de framantari si constrangeri, care au ascutit mult agerimea de spirit a acestei fiinte nespus de simtitoare.
Asa cum au remarcat si criticii, una din insusirile caracteristice ale acestui roman este patrunderea adanca si cu adevarat intima a vietii interioare, romanul - scris la persoana I-a, fiind aproape o marturisire.
Charlotte Bronte nu a scris nici pentru bani, nici pentru glorie ci dintr-o nevoie launtrica, vazand in literatura oaza linistii si a realizarii.
In gandurile si nazuintele eroinei exista inca idealizarea romantica, inca tipica epocii, dar nereusitele si dezamagirile - departe de a o insingura - o leaga si mai puternic de ea, o implanta mai adanc in realitate, o calesc conferindu-i tarie si maretie.
Cu Jane Eyre apare in epica engleza tipul femeii care nu se mai socoteste inferioara barbatului, care vrea sa-si traiasca viata din plinatatea drepturilor ei de fiinta omeneasca, liber si fatis, nu in felul celor mai multe dintre contemporanele ei, care se multumeau cu farmece exterioare si cuceriri facile, sau se resemnau la rolul de papusi si sclave.
Chiar si dupa ce scriitoarea si-a dezvaluit identitatea, s-au gasit multi care sa nege vehement ca Jane Eyre este opera unei femei, deoarece modul de exprimare a autoarei este viguros, direct si curajos, departat de stilul siropos si strain, in care se exprimasera scriitoarele pina la ea.
Cartea aceasta, atat de apreciata si iubita, a dat cinefililor numeroase prilejuri de incantare fiind de multe ori ecranizata.
Ultima ecranizare a aparut in primavara acestui an, cu siguranta ca vom avea ocazia sa o vedem curand in cinematografe si ne vom face o idee asupra acestei noi versiuni.
Pina atunci, pentru mine cel putin, cea mai buna ecranizare ramine cea a regizorului italian Franco Zeffirelli (1996), avandu-i ca protagonisti pe Charlotte Gainsborough si Wiliam Hurt.
O poezie pe zi
Amintirea - de Vasile Voiculescu
Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea
Uitată-n colţul mesei, unde moare.
Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.
Perdelele lungi ţin calea către soare ...
Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.
Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veşted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală
Picând domol în umbra liniştită ...
Şi floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală
În apa vremii veche şi clocită.
Campuri cu lavanda
Cunoscuta inca din antichitate pentru proprietatile sale relaxante si antiseptice, lavanda este si azi pretuita si folosita intr-o paleta foarte larga in intreaga lume.
Lavanda se poate cultiva cu succes pe toata durata anului in jardiniera si ghivece, doar sa aiba soare din belsug si un sol echilibrat .
joi, 26 mai 2011
O poezie pe zi
Lucian Blaga - Primavara
A cunoaste. A iubi
Înc-o data, iar si iara
a cunoaste-nseamna iarna
a iubi e primavara.
Înc-o data, iar si iara
a cunoaste-nseamna iarna
a iubi e primavara.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n tine.
tare de departe-n mine.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n tine.
A cunoaste. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamna?
A cunoaste - ce înseamna?
A iubi - de ce ti-e teama?
printre flori si-n mare iarba?
Care-i drumul? Ce te-ndeamna?
A cunoaste - ce înseamna?
A iubi - de ce ti-e teama?
printre flori si-n mare iarba?
Printre flori si-n mare iarba,
patima fara pacate
ne rastoarna-n infinit,
cu rumoare si ardoare
de albine re-ncarnate.
patima fara pacate
ne rastoarna-n infinit,
cu rumoare si ardoare
de albine re-ncarnate.
Înc-odata, iar si iara,
a iubi e primavara.
a iubi e primavara.
miercuri, 25 mai 2011
Chopin
Avand un suflet sensibil si nobil, Frederic Chopin a fost un artist romantic ale carui compozitii au avut o tonalitate foarte personala cu un efect determinat aproape o jumatate de secol asupra stilului interpretativ al concertelor de pian.
Talentul muzical iesit din comun al lui Chopin a devansat epoca sa. Contemporanii sai au apreciat rafinamentul si nuanta compozitiilor sale, dar nu au remarcat ca limbajul muzical al lui Chopin era nou si in intregime polonez.
O poezie pe zi
Matinala - de Anca Pepelea
eu sunt actorul
nechemat la bis,
urat si prost
si cu toate fara,
cersind mereu un gram
de adevar
amestecat cu gem
din petale rosii.
iubeste-ma abia acum
straine,
cand mic imi e cuvantul
iar glasul meu
prea sters,
murdar de infrigurarea
de a striga
“prezent !”
eu sunt –o stii si tu
dar taci-
clovnul ce a uitat
sa-si stearga
din masca sa pictata
pe obraz,
o ciudatenie
de lacrima .
iar azi, ma risc sa-ti dau
aceasta masca colorata
sa poti sa razi,
sa canti ,
sa speri
si, dincolo de toate,
sa ai curajul
de a suferi
in soapta….
Abonați-vă la:
Postări (Atom)