"Cand spiritul se inalta, trupul trebuie sa cada in genunchi"
Curiosi, oamenii asculta si cer amanunte, mai ales un grup de turisti germani, care discuta intre ei si nu inteleg mare lucru din programul si rigoarea unui schit ortodox, pana ce tanarul parinte Pantelimon, pictor neintrecut de icoane pe lemn, renunta la serviciile translatorului si incepe sa vorbeasca intr-o germana impecabila, starnind printre turisti uimire si soapte admirative, mai ales cand acestia inteleg in final ca monahii de la Oasa au renuntat la lume, desi au studii superioare, ca nu pun gura pe carne, ca isi cultiva singuri legumele si-si mana vitele prin pasunile manoase din munti.
Parintele Pantelimon ar avea multe de spus despre Oasa si despre tipicul athonit al rugaciunii neincetate, dar, din pragul trapezei, un tanar rasofor intrerupe prin gesturi orice activitate si pofteste toata lumea la masa. E obiceiul nestramutat al locului. Nimeni nu are voie sa plece din manastire flamand si neomenit. Pentru calugarii de la Oasa, frangerea painilor si bucatele binecuvantate reprezinta o a doua impartasanie, amintirea agapelor crestine si a comuniunii cu Hristos.
Curiosi, oamenii asculta si cer amanunte, mai ales un grup de turisti germani, care discuta intre ei si nu inteleg mare lucru din programul si rigoarea unui schit ortodox, pana ce tanarul parinte Pantelimon, pictor neintrecut de icoane pe lemn, renunta la serviciile translatorului si incepe sa vorbeasca intr-o germana impecabila, starnind printre turisti uimire si soapte admirative, mai ales cand acestia inteleg in final ca monahii de la Oasa au renuntat la lume, desi au studii superioare, ca nu pun gura pe carne, ca isi cultiva singuri legumele si-si mana vitele prin pasunile manoase din munti.
Parintele Pantelimon ar avea multe de spus despre Oasa si despre tipicul athonit al rugaciunii neincetate, dar, din pragul trapezei, un tanar rasofor intrerupe prin gesturi orice activitate si pofteste toata lumea la masa. E obiceiul nestramutat al locului. Nimeni nu are voie sa plece din manastire flamand si neomenit. Pentru calugarii de la Oasa, frangerea painilor si bucatele binecuvantate reprezinta o a doua impartasanie, amintirea agapelor crestine si a comuniunii cu Hristos.
La Oasa, ca sa fie deplina, hrana trupului trebuie sa treaca prin cuget, prin ascutisul gandului si al meditatiei, implinind astfel vorbele intelepte din Pateric: "Cand spiritul se inalta, trupul trebuie sa cada in genunchi". Deloc intamplator, aici fiecare vietuitor are porunca de ascultare sa-si urmeze inzestrarea proprie de a canta, a scrie sau a picta, cum tot porunca este sa citeasca zilnic din Filocalie si din Sfintii Parinti, pentru ca duminica, imediat dupa Sfanta Liturghie, sa participe cu totii la ceea ce fratii numesc "Sinaxar", o ora de marturii, discutii si aprinse dezbateri teologice; o ora de efluvii de sensibilitate, de ganduri si emotii spirituale, iscate din simpla traire comuna intru Hristos.
Daca ai naivitatea sa il intrebi pe staretul Iustin cine conduce aceste discutii si cum poate el evita micile dispute si polemici verbale, atat de obisnuite intre intelectuali, parintele zambeste si isi aduce aminte de o veche intamplare din Athos, cand, nevoiti fiind sa-si aleaga staret, fratii de la Hilandaru au inceput sa se certe, ravnind fiecare sa ocupe scaunul egumeniei. Aflati tocmai in toiul unei dispute aprinse, calugarii au observat ca icoana Maicii Domnului disparuse de la locul ei si se mutase in strana fostului staret. In zadar au readus icoana in altar si au inchis biserica cu multa paza. A doua zi, icoana se afla din nou in scaunul staretesc. Curand, tulburarea obstii avea sa ia sfarsit, odata cu glasuirea Maicii Domnului, care le-a spus cu asprime: "Nu va mai certati si nici alta vrajba sa mai fie intre parinti. Nu am venit la voi ca sa ma paziti, ci ca eu sa va pazesc pe voi. De azi inainte, eu am sa va fiu staret, am sa va conduc si am sa tin randuiala din acest loc sfant". Simpla legenda sau nu, Hilandaru e unica manastire din Sfantul Munte care nu are nici acum staret, iar icoana Maicii Domnului e singura din toata ortodoxia numita "Egumenita", legenda spunand ca, in fiecare sambata, Preacurata, asa cum a promis, isi rosteste nevazut Paraclisul in fata calugarilor ingenuncheati si patrunsi de prezenta ei conducatoare.
Daca ai naivitatea sa il intrebi pe staretul Iustin cine conduce aceste discutii si cum poate el evita micile dispute si polemici verbale, atat de obisnuite intre intelectuali, parintele zambeste si isi aduce aminte de o veche intamplare din Athos, cand, nevoiti fiind sa-si aleaga staret, fratii de la Hilandaru au inceput sa se certe, ravnind fiecare sa ocupe scaunul egumeniei. Aflati tocmai in toiul unei dispute aprinse, calugarii au observat ca icoana Maicii Domnului disparuse de la locul ei si se mutase in strana fostului staret. In zadar au readus icoana in altar si au inchis biserica cu multa paza. A doua zi, icoana se afla din nou in scaunul staretesc. Curand, tulburarea obstii avea sa ia sfarsit, odata cu glasuirea Maicii Domnului, care le-a spus cu asprime: "Nu va mai certati si nici alta vrajba sa mai fie intre parinti. Nu am venit la voi ca sa ma paziti, ci ca eu sa va pazesc pe voi. De azi inainte, eu am sa va fiu staret, am sa va conduc si am sa tin randuiala din acest loc sfant". Simpla legenda sau nu, Hilandaru e unica manastire din Sfantul Munte care nu are nici acum staret, iar icoana Maicii Domnului e singura din toata ortodoxia numita "Egumenita", legenda spunand ca, in fiecare sambata, Preacurata, asa cum a promis, isi rosteste nevazut Paraclisul in fata calugarilor ingenuncheati si patrunsi de prezenta ei conducatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu