duminică, 31 martie 2013

Eroinele tineretii - Liza (Un cuib de nobili)

De-a lungul primei mele tinereti, cand cautam sa inteleg ce rost ar trebui sa aiba viata unei femei, am citit foarte mult, eram ca un burete, si vroiam sa gasesc cat mai multe personaje feminine, sa le confrunt si sa vad cu care ma asemen macar cit de cit.
Astfel am citit o multime de carti: de la  Nana lui Emile Zola la Jane Eyre, de la Madame Bovary la aceasta prima eroina pe care doresc sa v-o prezint: Lizaveta Mihailovna Kalitina din romanul Un cuib de nobili a lui I.S. Turgheniev, si care reprezinta prima varsta a femeii: puritatea si prima ei dragoste, la fel de inocenta ca si ea.

Liza se naste intr-o familie mic burgheza in Rusia secolului al XIX-lea, primind o educatie aleasa. 
Ajunsa la varsta la care trebuia sa se casatoreasca, Liza sovaieste. Nu i se potriveste Pansin spre care o impinge mama ei, dar il intalneste pe Lavretki si in viata ei iubirea aceasta timida si inocenta va schimba totul. 
Imprejurarile le sunt impotriva, Lavretki e casatorit, desi de multi ani sta departe de usuratica lui sotie. Indata ce se ataseaza de Liza, in ziar apare vestea cum ca sotia lui ar fi murit.
Lucrurile evolueaza si tocmai cand amandoi inteleg ca sunt unul pentru celalalt si ca impreuna ar putea fi fericiti, apare sotia lui. La rugamintea Lizei el se impaca oarecum cu sotia lui si astfel Lavretki pleaca din oras. 
In urma acestei nefericite imprejurari, Liza se retrage cu totul din viata familiei, iar 6 luni mai  tarziu se calugareste. 
Aceasta este pe scurt naratiunea acestui roman realist.

Ne vom opri la cele citeva pasaje ce vorbesc graitor despre Liza.
1. Vizita lui Lemm - profesorul Lizei  de pian  
"- Lizaveta Mihailovna ne-a arãtat cantata religioasã pe care i-ati dedicat-o e o bucatã minunatã! Vã rog sã nu credeti cumva cã nu stiu sã pretuiesc muzica serioasã, dimpotrivã: uneori e plictisitoare, în schimb e foarte instructivã.
Bãtrînul rosi pînã în vîrful urechilor, aruncã o privire piezisã spre Liza si iesi grãbit din camerã.
...
De mult nu mai compunea nimic; se vede însã cã Liza, eleva lui cea mai bunã, a stiut sã-l inspire: a scris pentru ea cantata despre care amintise Pansin. Cuvintele cantatei au fost împrumutate din culegerea aceea de psalmi; cîteva versuri le-a scris chiar el. Cantata era pentru douã coruri: corul fericitilor si cel al nefericitilor. La sfîrsit, amîndouã corurile se înfrãteau si cîntau împreunã: „Dumnezeule milostiv, miluieste-ne pre noi, pãcãtosii, si izbãveste-ne de orice gînduri viclene si nãdejdi pãmîntesti". Pe coperta scrisã foarte îngrijit, ba chiar desenatã, se putea citi: „Numai cei neprihãniti au dreptate. Cantatã religioasã. Compusã si dedicatã domnisoarei Elizaveta Kalitina, eleva mea distinsã, de cãtre profesorul ei H.T.G. Lemm." Cuvintele „Numai cei neprihãniti au dreptate" si „Elizaveta Kalitina" erau înconjurate de raze. Mai jos se afla o notitã: „Numai pentru dumneavoastrã - fur Sie allein". De aceea rosise Lemm si se uitase piezis la Liza; îl duruse foarte mult cînd, în fata lui, Pansin pomenise despre cantatã."
2. Lavreski despre Liza  
- A! Uite-l pe Fedea! exclamã Marfa Timofeevna, de cum îl vãzu. Asearã nu mi-ai cunoscut familia: iat-o, admir-o acum. Ne-am adunat cu totii la ceai; acesta-i al doilea ceai, ca-n zilele de sãrbãtoare. Poti sã-i mîngîi pe toti: numai Surocika nu se va lãsa dezmierdatã; iar motanul te va zgîria. Pleci chiar azi?
- Azi. Lavretki se asezã pe un scãunel. Mi-am si luat rãmas-bun de la Maria Dmitrievna. Am vãzut-o si pe Lizaveta Mihailovna.
- Spune-i Liza, tãicutã. Tu sã-i spui Mihailovna?! si sezi binisor, c-ai sã dãrîmi scãunelul Surocikãi.
- Se ducea la liturghie, urmã Lavretki. E într-adevãr evlavioasã?
- Da, Fedea, foarte evlavioasã. Mai mult decît noi amîndoi. 
... 
„Iatã, se gîndi el, o fiintã tînãrã, care de-abia acum intrã în viatã. O fatã simpaticã; dar oare ce-o sã iasã din ea? E si frumusicã. Fata proaspãtã, palã, ochii si buzele la fel de serioase, privirea sincerã si curatã. Pãcat, pare-se cã-i putin cam exaltatã. Are o staturã plãcutã, umblã atît de usor si are o voce potolitã, îmi place foarte mult cînd se opreste brusc, ascultã cu luare-aminte fãrã sã zîmbeascã; apoi rãmîne pe gînduri si-si aruncã pãrul peste cap. si mie-mi vine sã cred cã Pansin nu-i de ea. Totusi, care o fi fiind meteahna lui? La urma urmei, de ce sã mã las pradã visãrii? O sã porneascã si ea pe aceeasi cãrare pe care umblã toti. Mai bine sã atipesc." si Lavretki închise ochii. 
3. Lavretki invita familia Lizei  la conacul lui de la tara
- Am o mare rugãminte fatã de Maria Dmitrievna si de dumneata. Vã rog sã-mi faceti o vizitã cu prilejul inaugurãrii conacului meu. Stiti cã mi-am fãcut rost si de un pian, îl am pe Lemm ca musafir. Liliacul e-n floare. Veti respira aer proaspãt de tarã si vã veti putea întoarce în aceeasi zi, primiti?
Liza se uitã la maicã-sa, care luã o înfãtisare suferindã. Lavretki însã nici n-o lãsã sã-si deschidã gura si-i sãrutã amîndouã mîinile. Cum Maria Dmitrievna era îndeobste sensibilã la mîngîieri, cu atît mai mult cã nu se asteptase la atîta gingãsie din partea unui urs, se înduiosa si primi.
... La conacul lui Lavretki ...
Cãtre searã, toatã societatea se duse la pescuit, în iazul de dincolo de parc se gãseau multi carasi si plevuscã. 
Liza se asezase pe un mic ponton, iar Lavretki sedea pe un trunchi de rãchitã aplecat. Liza era îmbrãcatã într-o rochie albã, strînsã în talie cu o panglicã latã, tot albã; pãlãria de pai îi atîrna pe un brat. Cu cealaltã mînã tinea, cam anevoie, nuiaua mlãdioasã a unditei. Lavretki se uita la profilul ei pur, putin cam sever, la pãru-i dat dupã urechi, la obrajii gingasi, îmbujorati ca la copii, si se gîndea: „O, cît de drãgãlasã esti pe malul rîmnicului meu!" Liza nu se întorcea spre dînsul, ci privea în apã si pãrea fie cã-si mijeste ochii, fie cã zîmbeste. Umbra teiului din apropiere îi acoperea pe amîndoi.
 4. Conversatie intre Liza si Lavretki
- Te-ai tinut de fãgãduialã?
- Care anume?
- Sã te rogi pentru mine. 
- Da, m-am rugat pentru dumneavoastrã si mã închin în fiecare zi. Vã rog însã sã nu vorbiti cu usurintã despre asta.
Lavretki încercã s-o convingã pe Liza cã nici nu se gîndea la asa ceva, cã avea un respect adînc fatã de orice convingeri; apoi se apucã sã vorbeascã despre religie, despre însemnãtatea ei pentru istoria omenirii, despre importanta crestinismului...
-Trebuie sã fii crestin, începu Liza, dupã oarecare sovãire, si nu pentru a cunoaste cele ceresti... sau... cele pãmîntene, ci pentru cã fiecare om este dator cu o moarte.
Cu o nedumerire involuntarã, Lavretki îsi ridicã ochii spre Liza si-i întîlni privirea.
- Ce cuvînt ai rostit! îi spuse.
- Cuvîntul acesta nu-i al meu, îi rãspunse ea.
- Nu-i al dumitale... Dar de ce vorbesti despre moarte?
- Nu stiu. Adeseori mã gîndesc la ea.
- Adesea?
- Da.
- N-as spune, privindu-te acum; ai un chip atît de vesel, de luminos, surîzi...
- Da, acum mã simt foarte veselã, rãspunse Liza cu naivitate.
Lui Lavretki îi venea sã-i cuprindã amîndouã mîinile si sã i le strîngã cu putere.
- Liza, Liza, strigã Maria Dmitrievna, vino aici, uitã-te ce caras am prins.
Numaidecît, maman, rãspunse Liza si se duse la ea; iar Lavretki rãmãsese pe rãchitã.
„Vorbesc cu ea parcã n-as fi un om care si-a trãit traiul", se gîndi. Plecînd, Liza îsi agãtã pãlãria pe o crengutã; cu un sentiment straniu, aproape delicat, Lavretki privi pãlãria, panglicile ei lungi, putintel sifonate. Liza se întoarse repede si se asezã iarãsi pe ponton.
... 
Cupeul se urni din loc. în spate sedeau Maria Dmitrievna si Liza, iar în fatã fetitele si camerista. Era o searã caldã si linistitã. Lãsaserã geamurile în jos de amîndouã pãrtile cupeului. Lavretki cãlãrea, alãturi de cupeu, pe partea Lizei, care sedea cu mîna pusã la portierã. El lãsã slobod frîul pe gîtul calului, mergînd în trap usor, si din cînd în cînd schimba douã-trei cuvinte cu fata. Amurgul se mistui; se lãsã noaptea; totusi aerul parcã se mai încãlzi. Luna de-abia rãsãritã îi lumina fata, zefirul aromat al noptii îi mîngîia ochii si obrajii. Se simtea bine. Mîna ei sta sprijinitã pe portiera cupeului, alãturi de mîna lui Lavretki. Acesta se simtea bine si el: cãlãrea prin cãldura plãcutã a noptii linistite, fãrã sã-si ia ochii de pe chipul blajin si tînãr al fetei, ascultîndu-i glasul proaspãt, care suna în soaptã si-i spunea lucruri simple si plãcute. Nici nu bãgã de seamã cã fãcuse jumãtate de cale. Lavretki nu vru s-o trezeascã pe Maria Dmitrievna, strînse usor mîna Lizei si-i spuse: „Doar sîntem prieteni acum, nu-i asa?" Ea dãdu din cap, el opri calul. 
5. Vestea 
 - E groaznic, rosti. Lavretki nu rãspunse nimic.
- Poate cã nici nu-i adevãrat, adãugã Liza. .
- De aceea te-am si rugat sã nu vorbesti cu nimeni despre asta.
Liza fãcu cîtiva pasi.
- Spuneti-mi, începu ea, nu sînteti mîhnit? Nicidecum?
- Nici nu stiu ce simt, îi rãspunse Lavretki.
- Dar ati iubit-o odinioarã?
- Am iubit-o.
- Mult?
- Mult.
- Si moartea ei nu v-a întristat?
- Pentru mine ea murise demult.
- E pãcat ceea ce spuneti... Vã rog sã nu vã supãrati. Mã socotiti prietenã si o prietenã poate spune ce gîndeste. Pe mine zãu mã apucã groaza... Ieri arãtati asa de rãu... Vã amintiti cã nu demult v-ati plîns de dînsa? Iar ea, atunci, poate nici nu mai era pe lumea asta. E groaznic! Asta parcã v-a fost sortit drept pedeapsã.
Lavretki surîse cu amãrãciune.
- Esti convinsã? Cel putin sînt liber acum. Liza tresãri usor.
- Destul! Nu mai vorbiti asa. La ce vã e bunã libertatea? E momentul sã vã gînditi la iertare si nu la asa ceva...
- De mult am iertat-o, o întrerupse Lavretki, fãcînd un gest cu mîna.
- Nu-i asa, îi rãspunse Liza, rosind. Nu m-ati înteles. Trebuie sã vã gînditi la iertarea dumneavoastrã...
Ca de obicei, Liza era linistitã, dar ceva mai palidã. Ea scoase din buzunar si îi întinse lui Lavretki foaia de ziar împãturitã de mai multe ori.
- Cine sã mã ierte?
- Cum cine? Dumnezeu. Cãci cine poate sã ne ierte în afarã de Dumnezeu?
Lavretki o apucã de mînã.
- Dar ce-i cu fiica dumneavoastrã? îl întrebã deodatã Liza si se opri.
Lavretki tresãri.
- O, n-avea nici o grijã! Am si trimis scrisori unde se cuvenea. Viitorul fiicei mele, cum ai... dupã cum ai spus... este asigurat! Fii linistitã.
Liza zîmbi cu tristete.
- Ai dreptate, urmã Lavretki, ce pot face cu libertatea mea? La ce-mi foloseste?
- Cînd ati primit ziarul? întrebã Liza, fãrã sã rãspundã la întrebarea lui.
- A doua zi dupã vizita pe care mi-ati fãcut-o.
- Oare..., oare nici n-ati plîns cel putin?
- Nu. Am rãmas uluit; dar de unde ar fi putut izvorî lacrimile? Sã plîng trecutul? Pentru mine el se prefãcuse în scrum. Fapta ei nu mi-a sfãrîrnat fericirea, ci mi-a arãtat numai cã ea nici nu existase vreodatã. Ce-as fi avut sã plîng? De altfel, cine stie? Poate cã as fi fost mai mîhnit dacã as fi primit vestea asta cu douã sãptãmîni mai înainte.
- Cu douã sãptãmîni? se mirã Liza. Dar ce s-a întîmplat în aceste douã sãptãmîni?
Lavretki nu rãspunse nimic, iar Liza rosi deodatã si mai tare decît înainte.
- Da, da, ai ghicit, continuã pe neasteptate Lavretki, în aceste douã sãptãmîni am cunoscut ce înseamnã un suflet curat de femeie; iar trecutul meu s-a îndepãrtat si mai mult de mine.
6. Inceputul
A doua zi Lavretki se duse la liturghie. Cînd intrã în bisericã, Liza era acolo. Ea îl observã, desi nu se întoarse spre dînsul. Se ruga cu rîvnã: ochii ei licãreau molcom, capul i se înclina si se ridica domol. Lavretki îsi dãdu seama cã se ruga si pentru dînsul, si o înduiosare caldã îi umplu inima. Se simtea bine si în acelasi timp era putin cam rusinat. Norodul care sta cuviincios, chipurile familiare, cîntarea armonioasã, mirosul de tãmîie, razele piezise si lungi ale soarelui, pãtrunzînd prin ferestre, însãsi întunecimea peretilor si a boltilor totul gãsea rãsunet în inima lui. De mult nu mai fusese la bisericã; de mult nu se rugase. Nici de data asta nu rosti vreun cuvînt de rugãciune, nu se ruga nici fãrã cuvinte, totusi se prosternã, pentru o clipã, dacã nu cu trupul, cel putin cu tot cugetul sãu care se pleca smerit pînã la pãmînt. îsi aminti de copilãrie, cum se ruga totdeauna în bisericã pînã cînd simtea pe frunte parcã o atingere rãcoroasã a cuiva. Pe atunci se gîndea cã îngerul pãzitor îl lua sub ocrotirea lui si-i punea pecetea celor alesi, îsi întoarse privirea spre Liza... „M-ai adus aici, îsi zise Lavretki, atunci atinge-te de mine, atinge-te de sufletul meu." Ea se ruga tot atît de linistit; lui i se pãru cã fata ei exprimã bucurie si iarãsi se simti cuprins de înduiosare: implora pace pentru un alt suflet, iar pentru sufletul lui, iertare...
Se întîlnirã în pridvorul bisericii; ea îl salutã cu un aer vesel si blînd. Soarele lumina puternic iarba fragedã din ograda bisericii, ca si basmalele si rochiile pestrite ale femeilor. Clopotele bisericilor învecinate vuiau în înãltimi; vrãbiile ciripeau pe gardurile de nuiele. Lavretki stãtea cu capul descoperit si zîmbea. O adiere usoarã stîrnea pãrul lui si capetele panglicilor de la pãlãria Lizei. Le petrecu pe Liza si pe Lenocika, care o însotea, pînã la cupeu, împãrti cersetorilor toti banii din buzunar si porni încet spre casã.
 ...
Altã datã, stînd în salon si ascultînd trãncãneala insinuantã, dar greoaie, a lui Ghedeonovski, Lavretki se întoarse pe neasteptate, fãrã sã stie de ce, si surprinse în ochii Lizei o privire adîncã, atentã, întrebãtoare... Aceastã privire enigmaticã era atintitã asupra lui. Mai tîrziu, o noapte întreagã se gîndi la ea. El o iubea, dar nu ca un bãietas; nu i-ar fi stat bine sã ofteze si sã sufere de dor, nici Liza nu inspira sentimente de acest fel; la orice vîrstã însã dragostea îsi are suferintele sale si el le încerca din plin.  
7. Noaptea magica
Lui Lavretki nu-i venea sã meargã acasã, ci iesi din oras în cîmp. Era o noapte linistitã si impede, desi fãrã lunã. Hoinãri mult prin iarba înrouratã; nimeri pe o cãrãruie îngustã si o urmã. Aceasta îl duse pe lîngã un gard lung, la o portitã; încercã s-o împingã, fãrã sã stie de ce. Portita scîrtîi usor si se deschise, ca si cum ar fi asteptat atingerea mîinii sale. Lavretki se trezi într-o grãdinã, fãcu cîtiva pasi pe o alee de tei si deodatã se opri nedumerit: recunoscu grãdina Kalitinilor.
Intrã numaidecît într-o patã neagrã de umbrã, fãcutã de o tufã deasã de alun, si rãmase nemiscat multã vreme, mirîn-du-se si ridicînd din umeri.
„întîmplarea asta trebuie sã aibã un sens", îsi zise Lavretki.
Linistea stãruia de jur împrejur; dinspre casã nu venea nici un zvon. Lavretki porni cu grijã înainte. si iatã cã, la o cotiturã a aleii, toatã casa se ivi deodatã, cu fatada-i întunecoasã. Numai la douã ferestre de sus licãrea o luminã: la Liza ardea o lumînare, dincolo de perdeaua albã, iar la Marfa Timofeevna, în dormitor, pîlpîia înaintea icoanei luminita rosie a candelei, reflectîndu-si aureola uniformã pe montura de aur. Jos, usa balconului sta larg cãscatã, cu canaturile date de perete. Lavretki se asezã pe o bancã de lemn, îsi sprijini bãrbia de podul palmei si lãsã sã-i lunece privirile la usa balconului si la fereastra Lizei. Un ornic din oras bãtu miezul noptii. In casã, ceasul cel mic de perete sunã firav de douãsprezece ori. Un paznic ciocãni toaca. Lavretki nu se gîndea la nimic, nu dorea nimic; îi fãcea plãcere sã se stie aproape de Liza, sã sadã pe banca din grãdina ei, pe care si ea stãtuse de multe ori... Lumina din odaia Lizei pieri.
„Noapte bunã, fata mea scumpã", sopti Lavretki, rãmînînd mai departe nemiscat, fãrã sã-si ia privirea de la fereastra care se întunecase.
Deodatã se ivi o luminã la o fereastrã de la parter, se mutã la a doua fereastrã, apoi la a treia... Cineva, cu o lumînare în mînã, trecea prin odãi. „Nu cumva o fi Liza'? Peste putintã!"... Lavretki se ridicã în vîrful picioarelor... zãri chipul cunoscut, în salon intrase Liza. In rochie albã, cu cositele împletite lãsate pe umeri, ea se apropie linistitã de masã, se aplecã deasupra ei, asezã luminarea si cãutã ceva. Dupã aceea, întoarsã cu fata spre grãdinã, se apropie de usa deschisã si se opri în prag - albã, diafanã, zveltã... Un fior trecu prin pieptul lui Lavretki.
- Liza! zburã abia deslusit de pe buzele lui.
Ea tresãri si scrutã întunericul.
Liza! repetã Lavretki si mai tare si iesi din umbra aleii, înspãimântatã, Liza îsi întinse capul înainte si fãcu un pas  înapoi: îl recunoscuse pe Lavretki. El îi rosti numele pentru a treia oarã si întinse mîinile spre ea. Liza se desprinse din cadrul usii si pãsi în grãdinã.
- Dumneavoastrã? exclamã ea. Aici?
- Eu... eu... ascultã-mã, sopti Lavretki si, apucînd-o de mînã, o conduse pînã la bancã.
Ea îl urmã fãrã nici o împotrivire. Fata palidã, ochii nemiscati, toate miscãrile sale vãdeau o uimire nespusã. Lavretki o asezã pe bancã, iar el se opri în fata ei.
- Nici nu m-am gîndit sã vin aici, începu, m-au cãlãuzit pasii fãrã sã stiu... Eu... eu... eu te iubesc, exclamã cu o spaimã involuntarã.
Liza îsi ridicã încet ochii spre el. Pãrea cã de-abia în clipa aceea întelese unde se afla si ce era cu ea. Vru sã se ridice, dar nu putu si-si acoperi fata cu mîinile.
- Liza, izbucni Lavretki, Liza, repetã si cãzu în genunchi la picioarele fetei.
Umerii ei începurã sã tresalte usor, iar degetele mîinilor palide strîngeau si mai tare fata.
- Ce-i cu dumneata? o întrebã Lavretki si auzi hohote domoale de plîns. Inima îi înghetã... întelese ce însemnau lacrimile acestea. Oare într-adevãr mã iubesti? sopti si-i atinse genunchii.
- Ridicã-te, se auzi glasul ei, ridicã-te, Feodor Ivanîci. Ce-i cu noi? Ce facem?
Lavretki se ridicã si se asezã lîngã ea pe bancã. Fata nu mai plîngea, ci îl privea atent, cu ochii sãi umezi.
- Mi-e groazã; ce facem? repetã Liza.
- Te iubesc, exclamã Lavretki iarãsi, sînt gata sã-mi dau viata pentru dumneata.
Liza tresãri din nou, de parc-ar fi întepat-o ceva, si-si ridicã ochii spre cer.
Toate-s în puterea Domnului, rosti.
- Dar dumneata mã iubesti, Liza? Vom fi oare fericiti? Ea îsi plecã ochii; încetisor, Lavretki o atrase spre sine, iar capul fetei îi cãzu pe umãr... El îsi întoarse usor capul si-i atinse buzele palide.
Dupã o jumãtate de ceas, Lavretki ajunse în fata portitei din grãdinã. O gãsi încuiatã si se vãzu nevoit sã sarã gardul. Se întoarse în oras si umblã mult pe strãzile adormite. Sentimentul unei bucurii mari si neasteptate îi umplea sufletul; toate îndoielile i se spulberaserã.
„Piei, trecutule, nãlucã întunecatã, se gîndea Lavretki, ea mã iubeste, va fi a mea." Deodatã i se pãru cã din aer, de deasupra capului sãu, se cerneau niste sunete minunate, solemne. Se opri: sunetele rãsunau din ce în ce mai maiestuos; ele se revãrsau într-un suvoi puternic, armonios, parcã vorbea si cînta prin ele întreaga-i fericire.
6.Intalnirea
"Primul lucru care-l izbi cînd intrã în antreu fu un miros de paciuli extrem de nesuferit; tot aici se aflau niste lãzi înalte si cufere mici. Fata valetului, care iesi grãbit sã-l întîmpine, i se pãru ciudatã. Fãrã sã-si dea seama de impresiile care-l nãpãdirã, trecu pragul salonului... In întîmpinare-i se ridicã de pe canapea o doamnã în rochie neagrã de mãtase cu volane si, ducîndu-si batista finã la fata-i palidã, fãcu cîtiva pasi. Plecîndu-si adînc capul parfumat si coafat, îi cãzu la picioare... De-abia atunci o recunoscu: doamna era sotia lui. Lui Lavretki i se tãie rãsuflarea. Se sprijini de perete.
- Theodore, sã nu mã alungi! rosti ea în frantuzeste; iar glasul acela i se înfipse în inimã ca un jungher."
...
Lavretki îi scrise Lizei cîteva cuvinte: îi aducea la cunostintã venirea nevestei sale si o ruga sã-i fixeze o întîlnire; apoi se aruncã pe o canapea îngustã, cu fata la perete.
... 
De dimineatã, din momentul, cînd, înghetatã de spaimã, citi biletul lui Lavretki, Liza se pregãti sufleteste pentru întîlnirea cu sotia lui. Avea presimtirea cã o va vedea. Se hotãrî sã no ocoleascã, drept pedeapsã pentru sperantele sale, cum le numea ea, criminale. Schimbarea neasteptatã a sortii sale o cutremurã pînã-n adîncul sufletului, în vreo douã ceasuri, fata îi slãbi; dar nu vãrsã nici o lacrimã. „Asa-mi trebuie!" îsi spuse, înãbusind în suflet, anevoie si cu neliniste, pornirile amare si înversunate care o înspãimîntau. „Ei bine, trebuie sã merg!" se gîndi cum aflã de sosirea doamnei Lavretkaia si coborî... Stãtu multã vreme în fata usii salonului, înainte de a se hotãrî s-o deschidã. Urmãritã de gîndul „fatã de dînsa sînt vinovatã", trecu pragul si se sili s-o priveascã, se sili sã zîmbeascã. Varvara Pavlovna îi iesi în întîmpinare, cum o zãri, si o salutã, înclinîndu-se usor, totusi respectuos.
- Ingãduiti-mi sã mã prezint, i se adresã cu o voce atrãgãtoare, mama domniei voastre e atît de indulgentã cu mine, încît sper cã si dumneavoastrã veti fi... bunã. Expresia Varvarei Pavlovna cînd rosti ultimul cuvînt, zîmbetul ei viclean, privirea-i rece si în acelasi timp blîndã, miscarea m îinilor si a umerilor sãi, însãsi rochia ei, întreaga-i fiintã dezlãntui în Liza o repulsie atît de puternicã, încît nu-i putu rãspunde nici un cuvînt si în silã îi întinse mîna. „Acestei domnisoare i-e silã de mine", se gîndi Varvara Pavlovna, strîngînd cu putere degetele reci ale Lizei si, întorcîndu-se spre Mãria Dmitrievna, spuse cu jumãtate de gurã: „Mais elle est delicieuse!" Liza se aprinse usor la fatã: i se pãru cã lauda asta sunã ironic, jignitor. Se hotãrî însã sã nu se lase influentatã de impresii si se asezã lîngã fereastrã la gherghef. Nici aici Varvara Pavlovna n-o lãsã în pace: se apropie de ea si începu sã-i laude gustul si arta... Inima Lizei zvîcni puternic si dureros: de-abia se putu stãpîni, de-abia izbuti sã rãmînã locului. I se pãrea cã Varvara Pavlovna stia totul si, triumfînd în tainã, îsi bãtea joc de ea. 
...
- Liza, Lizocika, exclamã grijuliu Marfa Timofeevna, unde mi-ai pus cartea, cartea unde-ai pus-o?
- Ce carte, mãtusico?
- Ei, cartea, Doamne, Dumnezeule! De altfel, nici nu te-am chemat... Ei lasã, nu-i nimic. si ce faceti acolo, jos? Uite, a venit si Feodor Ivanîci. Ce-ti face capul?
- Bine!
Mereu spui: bine. Ce-i la voi colo jos; iarãsi muzicã?
- Nu, joc de cãrti.
- Da, cã ea se pricepe la toate. Surocika, vãd cã vrei sã te zbengui prin grãdinã. Poti pleca.
- Nu vreau, Marfa Timofeevna...
- Te rog, fãrã vorbã, du-te! Nastasia Karpovna e singurã în grãdinã, du-te de stai cu ea. Respectã bãtrînetile. (Surocika iesi.) Dar unde mi-o fi boneta? Unde s-o fi rãtãcit, zãu?
 - Dã-mi voie s-o caut, spuse Liza.
- Stai, stai; picioarele încã nu m-au pãrãsit cu totul. Pe-semne-i dincolo, în iatac.
si, aruncîndu-i lui Lavretki o privire pe sub sprîncene, Marfa Timofeevna plecã, lãsînd în urmã usa deschisã; dar deodatã se întoarse si o închise. 
Liza se propti de speteaza fotoliului si îsi acoperi încet fata cu palmele. Lavretki rãmase locului.
- Iatã în ce împrejurãri a trebuit sã ne întîlnim, rosti acesta în cele din urmã.
Liza îsi luã mîinile de pe fatã.
- Da, se auzi glasul ei stins, prea repede am fost pedepsiti.
- Pedepsiti, repetã Lavretki. Dar dumneata de ce esti pedepsitã?
Liza îsi ridicã ochii spre el. Nu arãtau nici amãrãciune, nici neliniste; pãreau mai mici si mai tulburi. Fata-i era palidã; livide îi erau buzele, de-abia întredeschise.
Inima lui Lavretki tresãri de tristete si de dragoste.
- Mi-ai scris cã totul s-a sfîrsit, sopti el, da, totul s-a sfîrsit înainte de a începe.
- Totul trebuie uitat, rosti Liza, mã bucur cã ai venit; am vrut sã-ti scriu, dar asa-i mai bine. Numai cã trebuie sã folosim mai repede minutele acestea. Amîndoi avem de îndeplinit datoria ce ne revine. Feodor Ivanîci, trebuie sã te împaci cu sotia dumitale.
...
- Liza, începu el cu o voce rugãtoare, ne despãrtim pentru totdeauna, mi se rupe inima, dã-mi mîna la despãrtire.
Liza îsi înãltã capul. Privirea ei obositã, aproape stinsã, se opri asupra lui...
- Nu, rosti ea si îsi retrase mîna pe care apucase s-o întindã, nu, Lavretki (pentru întîia oarã i se adresa astfel), n-am sã-ti dau mîna. La ce? indepãrteazã-te, te rog. stii bine cã te iubesc..., da, te iubesc, adãugã cu greu, dar, nu... nu. si îsi duse batista la buze.
Dã-mi cel putin batista asta.
Usa scîrtîi... Batista lunecã pe genunchii Lizei. Lavretki o prinse, înainte sã fi cãzvit pe dusumea, o vîrî repede în buzunarul de la piept si, întorcîndu-se, dãdu cu ochii de Marfa Timofeevna. 

7. Sfarsitul
Liza avea o camerã separatã, micã la etajul întîi în casa mamei sale curatã, luminoasã. Avea un pat alb, ghivece de flori prin unghere si în fata ferestrelor, o masã micã de scris, un vraf de cãrti si un crucifix pe perete. Camera se numea odaia copiilor. Aici se nãscuse Liza. Intorcîndu-se de la bisericã, unde o vãzuse Lavretki, ea fãcu rînduialã în odaia ei cu mai multã migalã decît de obicei, sterse praful pretutindeni, revãzu caietele sale si scrisorile primite de la prietene si le legã cu panglicute, încuie sertarele, udã florile si atinse cu mîna fiecare floare. Toate le fãcu fãrã grabã, fãrã zgomot, cu un fel de grijã duioasã si linistitã pe chip. In sfîrsit, se opri în mijlocul camerei, privi domol în jurul ei si, apropiindu-se de masa deasupra cãreia atîrna crucifixul, se lãsã în genunchi; îsi lãsã capul pe mîinile-i înclestate si rãmase nemiscatã. 
...
- Vãd cã iarãsi ti-ai dereticat chilia, spuse Marfa Timofeevna, aplecîndu-se mult deasupra unui ghiveci cu un trandafir tînãr. Ce frumos miroase!
- E groaznic, rosti ea deodatã, aruncîndu-si boneta si asezîndu-se pe patul Lizei, asta-i peste puterile mele; azi e a patra zi de cînd fierb ca într-un cazan; nu pot sã mã mai prefac cã nu bag de seamã nimic, nu pot sã vãd cum te îngãlbenesti, te usuci, nu pot, nu mai pot.
- Ce-i cu mata, mãtusico? zise Liza. Eu n-am nimic...
- Nimic? izbucni Marfa Timofeevna. Asta s-o spui altora, nu mie! Nimic! Dar cine a stat chiar acum în genunchi? Genele cui sînt încã umede de lacrimi? Nimic! Dar uitã-te la tine, ce-ai fãcut cu fata ta, unde ti s-au dus ochii? Nimic! Parcã nu stiu totul?
- Va trece, mãtusica; dati-mi un rãgaz.
- Va trece, dar cînd? Doamne, Dumnezeul meu, stãpîne! Oare chiar asa de mult 1-ai îndrãgit? Doar îi bãtrîn, Lizocika. Bine, nu zic ba, e un om bun, nu muscã. Ei, si ce-i cu asta? Cu totii sîntem oameni buni. Lumea nu s-a isprãvit cu el, marfã de asta totdeauna se va gãsi berechet.
Mãtusico, îi rãspunse Liza, mi-a trecut; totul a si trecut.
- A trecut! Cum a trecut? Iatã cã ti s-a ascutit si nãsucul, iar tu o tii una si bunã cã totul a trecut. Bine a mai „trecut"!
- Da, mi-a trecut, mãtusico, numai de-ai vrea sã mã ajuti, exclamã Liza, cuprinsã de o însufletire nãvalnicã si se aruncã de gîtul Marfei Timofeevna. Scumpã mãtusã, te rog sã-mi fii prietenã, ajutã-mã, nu te supãra, întelege-mã...
- Dar ce-i cu tine, ce-i cu tine, maicã? Nu mã speria, rogu-te; acusi încep sã tip, nu mã privi asa; spune-mi mai repede ce s-a întîmplat!
- Eu... eu vreau... Liza îsi ascunse fata la pieptul Marfei Timofeevna... Vreau sã mã duc la mãnãstire, rosti ea cu glas înãbusit.
Bãtrîna tresãri pe pat.
- Fã-ti cruce, maicã, Lizocika, vino-ti în fire, ce-i cu tine, Doamne fereste, îngînã în sfîrsit bãtrîna, culcã-te, scumpa mea, dormi putin; toate ti-au venit din pricina nesomnului, draga mea!
Liza îsi ridicã usor capul; obrajii îi ardeau.
- Nu, mãtusica, spuse ea, sã nu vorbesti asa; m-am hotãrît, eu m-am rugat, i-am cerut Domnului sfatul; totul s-a isprãvit, s-a sfîrsit cu viata mea aici cu dumneavoastrã. O lectie ca asta n-a fost degeaba; si nu-i nici întîia oarã cînd mã gîndesc la asta. Nu mi-e dat sã fiu fericitã; chiar cînd speram la fericire, simteam o povarã pe piept, îmi dau seama de toate, si de pãcatele mele si de ale altora, si cum a agonisit tãticu' bogãtia noastrã; toate le stiu. Toate acestea trebuie sã fie iertate, spãlate prin rugãciuni, îmi pare rãu de matale, de mama, îmi pare rãu de Lenocika; dar n-am ce face; îmi dau seama cã locul meu nu-i aici. De la toate mi-am luat rãmas-bun, de la toate cele din casã, pentru cea din urmã datã; ceva mã cheamã; mi-e silã, vreau sã trãiesc stingherã pe veci. Sã nu mã împiedicati, sã nu cãutati a mã convinge, ajutati-mã, de nu tot am sã plec.
8. Epilog
„si sfîrsitul?" poate va întreba cititorul deceptionat. „Ce s-a mai întîmplat cu Lavretki? Cu Liza?" Ce sã spun despre niste oameni încã vii, dar care au renuntat la frãmîntãrile pãmîntesti? Pentru ce ne-am întoarce la ei? Se zice cã Lavretki s-a dus la mãnãstirea cea îndepãrtatã, în care se retrãsese Liza, si a vãzut-o. Mergînd de la o stranã la alta, ea a trecut pe aproape de el cu mers mãsurat, smerit si grabnic de cãlugãritã, dar nu l-a privit. Numai genele ochilor întorsi spre el au tresãrit abia perceptibil. Numai fata-i trasã s-a aplecat si mai mult, iar degetele mîinilor sale încrucisate, înfãsurate de mãtãnii, s-au strîns si mai tare. Ce-au gîndit, ce-au simtit amîndoi? Cine stie? Cine poate sã spunã? în viatã existã asemenea clipe, asemenea simtiri... Poti doar sã le pomenesti si sã treci mai departe.


10 comentarii:

  1. trist ...foarte trist ...un inceput de viata neclar ...dar asa sunt scrierile ruse ...suflete zbuciumate ...
    multumesc pentru ocazia acestei lecturi!
    tocmai veneam din lumea scrierilor monseniorului Ghika ... si dau peste aceasta lectura ... nimic nu este intamplator! exista atat de multe si diferite motive pentru a intra in lumea calugariei ... nu stiu daca se pot rezolva framantarile sufletului intrand in manastire ... cred ca devin si mai puternice!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu cred ca acesta e un caz fericit. Daca Liza ar fi ramas in lume nu ar fi putut sa mai daruiasca aceiasi iubire, s-ar fi casatorit din convenienta si ar fi fost nefericita.
      Manastirea, in cazul ei reprezinta Taborul unde a transformat aceasta iubire paminteasca intr-una cereasca. Acolo ea a salvat ceea ce noi numim esenta divinitatii din om: capacitatea de a iubi.
      Pe Monseniorul Ghika l-am citit si eu cu ani in urma si mi-a placut foarte mult.
      Multumesc Japoneza mea draga!

      Ștergere
  2. Iti multumesc mult, Melly pentru lectura!
    Si eu sunt de aceeasi parere cu tine, ca: "daca Liza ar fi ramas in lume nu ar fi putut sa mai daruiasca aceiasi iubire, s-ar fi casatorit din convenienta si ar fi fost nefericita."
    O seara minunata iti doresc, draga Melly! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Stefania!
      O seara placuta si tie!

      Ștergere
  3. Interesanta prezentare!
    Scriitorii rusi sunt inegalabili in a prezenta zbaterile sufletesti...
    Seara buna!

    RăspundețiȘtergere
  4. Mi-a placut lectura, trista dar atat de patrunzatoare, ador cum rusii patrund in profunzimea sufleteasca, de aceea si autorul meu preferat e un rus.

    Cat despre tablouri, vorbele sunt de prisos.

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumos, am cazut putin pe ganduri. Intr-adevar, scriiturile rusesti sunt incarcate bine.

    RăspundețiȘtergere